Viața Sfintei Cuvioase Mucenițe Elisabeta, ducesa Rusiei

Viitoarea Mare Ducesă și Nouă Muceniță Elisabeta s-a născut în 1864, al doilea din șapte copii. Era fiica lui Ludwig IV, Mare Duce de Hessen-Darmstadt, și a Prințesei Alice, fiica Reginei Victoria a Angliei. Pentru că era pe jumătate englezoaică, Ella, după cum era numită, a vizitat-o adesea pe Regina Victoria în Anglia, devenind nepoata ei favorită. S-a păstrat o corespondență bogată în engleză între ea și bunica ei iubită. Elisabeta a fost crescută în mod tradițional protestant, mama sa insuflându-i un spirit creștin, conform principiului „iubește-ți aproapele”. Încă de mică, sfânta a cunoscut greutățile vieții, mama ei murind în anul 1878, în vârstă de doar 35 de ani.

În 1884, la vârsta de 19 ani, Elisabeta s-a căsătorit cu Marele Duce Serghei, fiul Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, săvârșindu-se două slujbe: una ortodoxă și una protestantă. Foarte îndrăgostită de soțul ei, Elisabeta a început să studieze poporul și cultura rusească, și mai ales credința ortodoxă care le formase. A ezitat îndelung până să intre în Biserica Ortodoxă, temându-se să nu-și supere familia și rudele apropiate, care erau luterani. După doi ani de studiu intens și rugăciune, a hotărât în cele din urmă, în chip liber, din convingere, să devină creștină ortodoxă. A fost unsă, după rânduială, cu Sfântul Mir, fiind primită astfel în Biserica Ortodoxă în Sâmbăta lui Lazăr (dinainte de Duminica Floriilor) a anului 1891. În această hotărâre doar bunica sa, Regina Victoria, i-a scris o scrisoare plină de încurajări și sprijin, la care Elisabeta i-a răspuns mulțumindu-i pentru bunătatea sa și dragostea părintească. Elisabeta a descris acest moment într-o scrisoare (din 5 ianuarie 1891) adresată viitorului Împărat Nicolae al II-lea. În ea, sfânta arăta cum multă vreme „continuasem să fiu protestantă în lucrurile exterioare, în timp ce sufletul meu aparținea deja credinței ortodoxe.”

Tot în anul 1891, soțul ei, care era foarte credincios, a fost numit Guvernator al Moscovei de către Țarul Alexandru al III-lea. În 1894, sora mai tânără a sfintei, Alexandra, s-a căsătorit cu viitorul Țar Nicolae al II-lea, fiind în aceasta călduros încurajată de Elisabeta. Marea Ducesă s-a dedicat lucrării de caritate, îngrijind mereu pentru bunăstarea poporului ortodox rus, mai ales în timpul Războiului ruso-japonez din 1904-1905. Totuși, la 4 februarie 1905, pe când ieșea din casă pentru a-și continua lucrarea de îngrijire a săracilor, a auzit o explozie cumplită. Grăbindu-se spre locul din care se auzise zgomotul, a văzut un ostaș întinzându-și mantia peste ce mai rămăsese din soțul ei. Acesta tocmai fusese ucis de o bombă teroristă, trupul fiindu-i pur și simplu sfârtecat în bucăți.

Profund șocată, Elisabeta, de-acum văduvă fără copii, a avut totuși tăria sufletească să-l viziteze în închisoare pe ucigașul soțului ei, un oarecare Kaliayev, care fusese arestat. Nădăjduia să-i înmoaie inima prin pilda ei de iertare. Ucigașul i-a spus că de mai multe ori fusese aproape să-i omoare soțul, însă nu putuse deoarece ea era împreună cu el. Marea Ducesă i-a dat omului o Evanghelie și o icoană, sperând mai presus de speranță că se va pocăi înainte de sfârșit. I-a cerut apoi țarului să anuleze condamnarea la moarte a ucigașului soțului ei, însă nu a fost ascultată.

Șocul morții a schimbat-o însă adânc pe Elisabeta. S-a retras din viața socială și a început să mănânce numai de post. Rana din sufletul ei a lucrat în așa fel, încât ea și-a ridicat ochii pentru a privi spre veșnicie. Urmând îndeaproape sfatul episcopilor din Sfântul Sinod al Bisericii Ruse, și-a închinat întreaga viață trăirii credinței ortodoxe. Și-a cumpărat o casă și o bucată întinsă de pământ în Moscova și a întemeiat o comunitate, dedicată Sfintelor Marta și Maria, care să împlinească sarcina diaconițelor de la începuturile Bisericii Ortodoxe. Intenționa ca această comunitate să devină ca și casa Sfântului Lazăr, care fusese atât de des vizitată de Hristos. Mai multe femei din toate clasele sociale i-au urmat Marii Ducese și și-au închinat viața acestei slujiri, îngrijindu-i pe bolnavi, ajutându-i pe săraci, purtând grijă de copiii străzii din Moscova. Marea Ducesă a întemeiat de asemenea și un cămin fără plată pentru tinerele femei muncitoare și pentru studenți, un spital, o clinică, o școală pentru asistente și o cantină pentru săraci. În anul 1909, acest așezământ a fost numit „Mănăstirea Sfintelor Marta și Maria, a milei.” De aici, Marea Ducesă și ajutoarele ei îi cercetau pe săraci, făceau treburile casei, îngrijeau de copii, aducând pace și bucurie oriunde mergeau. Marea Ducesă lua parte la toate lucrările ce se făceau, întemeind o minunată grădină a mănăstirii și vizitând chiar și cele mai sărace și mai periculoase cartiere ale Moscovei. După cum scria în aprilie 1909 Țarului Nicolae: „Vreau să lucrez pentru Dumnezeu, și în Dumnezeu pentru omenirea suferindă.” La rugăciune, strălucea cu lumina lăuntrică a sufletului, iar mulțimile o adorau. Ducea o viață de nevoință, toată averea ei fiind cheltuită pentru fapte bune. Singurele călătorii pe care le făcea erau pelerinajele la locurile sfinte ale Rusiei.

În 1910 a fost numită stareță a mănăstirii, care pe atunci număra 45 de surori. Scriind despre aceasta Țarului Nicolae la 26 martie 1910, spunea: „Mă închin lui Hristos și cauzei Sale, dau tot ce pot Lui și semenilor noștri, mă adâncesc tot mai mult în Biserica noastră Ortodoxă”.

În mănăstire a învățat Rugăciunea lui Iisus, sub stricta ascultare a părintelui duhovnicesc al mănăstirii, părintele Mitrofan, om cu viață sfântă, despre care îi scria Țarului Nicolae: „Este un om cu suflet mare, nu e defel un bigot îngust la minte, totul la el e întemeiat pe dragostea și iertarea nemărginită a lui Dumnezeu – un adevărat preot ortodox, ținând cu strictețe de Biserica noastră”. Rolul mănăstirii a devenit deosebit de important mai ales în timpul Primului Război Mondial, când atât de mulți erau în spital, atât de mulți aveau nevoie de mângâiere.

Când în anul 1917 a izbucnit Revoluția bolșevică, Stareța Elisabeta a continuat să trăiască ca mai înainte, participând la slujbele Bisericii, tratându-i pe bolnavi, îngrijindu-i pe săraci. A refuzat oferta Ministerului suedez de a părăsi țara (stăpânită deja de comuniști), spunând că dorea să împartă soarta țării și a poporului care-i dăduseră credința cea dreaptă. La început ignorată de regimul bolșevic (datorită lucrării sale sociale), în a treia zi de Paști a anului 1918, Stareței Elisabeta i s-a poruncit să părăsească mănăstirea pentru orașul Perm din munții Urali. A plecat împreună cu două călugărițe, Ecaterina și Varvara, însoțită de ostași letoni. Din Perm a fost mutată mai întâi în Ekaterinburg – unde era închisă familia imperială, inclusiv sora ei, iar apoi în orașul Alapayevsk. A ajuns aici la 20 mai 1918.

Stareța Elisabeta a trăit închisă în Alapayevsk până în noaptea fatală de 18 iulie 1918. Era sărbătoarea Sfântului Serghie de Radonej, ziua de nume a soțului ei. În acea noapte, ea, maica Varvara, cinci membri ai familiei imperiale și un secretar au fost duși la o mină și omorâți ca mucenici, fiind înainte legați la ochi, bătuți și aruncați de vii într-un puț de mină. Mai întâi a fost aruncată Stareța Elisabeta. Când au prins-o, ea s-a rugat, s-a însemnat cu semnul Crucii și apoi a spus: „Doamne, iartă-le, căci nu știu ce fac”. Ucigașii au aruncat apoi în puț grenade, însă auzind cântarea: „Mântuiește, Doamne, poporul Tău…”, au intrat în panică și au plecat. Doi dintre ucigași au înnebunit la scurtă vreme după îngrozitoarea crimă. Un țăran care a fost martor la cele petrecute a povestit că mai multe ore după aceea a auzit-o pe stareța Elisabeta, rănită de moarte, cântând Imnul Heruvic, cântări din slujba înmormântării și cântări de laudă și slavă către Dumnezeu. Aceste cântări au continuat până în ziua următoare.

Când în septembrie Armata Albă a eliberat Alapayevsk-ul și a găsit mina, au scos din puț trupurile, inclusiv pe cel al stareței Elisabeta. Au găsit-o nu la fundul puțului, adânc de 70 de metri, ci pe o ieșitură de pământ la 15 metri adâncime. Doar un singur trup fusese sfârtecat de grenade. Pe aceeași ieșitură cu trupul nestricat al Marii Ducese se găseau două grenade neexplodate, iar pe pieptul ei o icoană a Mântuitorului. Era icoana numită „Nefăcută de mână omenească”, dăruită de către Țarul Alexandru al III-lea în ziua primirii ei în Biserica Ortodoxă la 13 aprilie 1891. Sfânta zăcea alături de Marele Duce Ioan, și s-a văzut că încercase să-i lege acestuia rănile înainte ca ea însăși să moară.

Trupurile au fost așezate în sicrie în catedrala din orașul apropiat Alapayevsk la 1 noiembrie 1918. În 1919, Armata Albă fiind nevoită să se retragă, sicriele au fost duse în Siberia, iar de acolo, în 1920, în China. Trupul stareței Elisabeta a rămas neputrezit. Pe ziua de 3 aprilie a aceluiași an, sicriele au fost așezate în Biserica Sfântului Serafim din Beijing. De acolo, moaștele sfintei au fost din nou mutate, de această dată în Palestina, fiind întâmpinate în Ierusalim la 15 ianuarie de către Patriarhul Damian, clerici ruși și greci, membri ai autorităților britanice și nenumărați credincioși ortodocși. Aici, stareța Elisabeta a fost înmormântată în Biserica Sfintei Maria Magdalena din Ghetsimani. În anul 1888, încă înainte de a deveni ortodoxă, Marea Ducesă spusese că ar vrea să fie înmormântată aici. Aceasta se întâmplase chiar la sfințirea bisericii, la care Elisabeta luase parte împreună cu soțul ei, care era Președinte al Societății Palestiniene Rusești.

„Ca o arătare minunată, așa a trecut prin lume, lăsând în urma ei o dâră strălucitoare.” Așa scria primul biograf al stareței Elisabeta, Mitropolitul Anastasie Gribanovski. „Împreună cu alții care au suferit pentru patria lor, ea este în același timp pocăința vechii Rusii și întemeietoarea Rusiei ce va să vină, care se va înălța pe moaștele Sfinților Noi Mucenici… Nu degeaba glasul poporului rus a numit-o sfântă încă din timpul vieții. Parcă pentru a-i răsplăti faptele minunate de pe pământ…, rămășițele ei de muceniță au fost sortite să odihnească în chiar același loc al Pătimirii și Învierii Mântuitorului.”

Stareța Elisabeta a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor în anul 1981, această canonizare fiind recunoscută mai târziu de Biserica din Rusia, în anii 1990.

Cu ale ei sfinte rugăciuni și cu ale celor dimpreună cu dânsa pomeniți, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.