Viața Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina

Pe vremea păgânului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă şi foarte înţeleaptă. Căci învăţase tot meşteşugul cărţii elineşti şi se deprinsese cu înţelepciunea tuturor făcătorilor de cărţi, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon şi ale celorlalţi. Dar nu numai ale filosofilor, ci şi cărţile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin şi, în scurt, tot meşteşugul ritoricesc şi silogistic a învăţat, încât toţi se mirau de înţelepciunea ei. De aceea mulţi din domnii cei bogaţi căutau să o ia de soţie de la maicasa, care era creştină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creştinilor păgânul Maximin.

Deci, rudeniile şi maică să adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăţia tatălui său vreunui alt străin şi astfel să se lipsească de dânsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înţeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria şi nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzând că o supără mult, a zis către dânşii: „De voiţi să mă mărit, apoi aflaţi-mi un tânăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sunt eu, precum singuri mărturisiţi că întrec pe toate celelalte fecioare şi atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic şi mai prost decât mine nu voiesc a lua. Cercetaţi dar pretutindeni şi de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăţia, cu frumuseţea şi cu înţelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine”.

Ei, văzând că nu este cu putinţă a se afla vreun tânăr aşa, îi spuneau că feciorii de împăraţi şi alţii de domni mari pot să fie de bun neam şi mai bogaţi decât dânsa, dar în frumuseţe şi în înţelepciune nu se va asemăna nimeni cu dânsa. Iar Ecaterina zicea: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”

Maică-sa cunoscând un părinte duhovnicesc, om sfânt şi plăcut lui Dumnezeu, care vieţuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina şi a mers cu dânsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dânsul. Iar el, văzând pe fecioara cu chip frumos şi cu bună rânduială şi auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înţelegere, şi-a pus în minte s-o vâneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.

Astfel, a zis către dânsa: „Eu ştiu un tânăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumuseţea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înţelepciunea Lui îndreptează toate făpturile şi pe cele simţite şi pe cele gândite. Apoi vistieria bogăţiei Lui se împarte în toată lumea şi niciodată nu se împuţinează, ci cu cât este împărţită, tot mai mult se înmulţeşte; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns şi neştiut”.

Acestea auzindu-le fericită Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pământesc şi s-a tulburat cu inima şi s-a schimbat la faţă şi a întrebat pe bătrânul dacă sunt adevărate cele grăite. Iar el o încredinţa că sunt adevărate şi încă mai multe daruri are tânărul acela pe care nu-i este cu putinţă a le spune. Atunci a întrebat fecioara: „Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atâta?”. Iar el a răspuns: „Acest tânăr nu are tată pe pământ, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată şi preasfânta, care, pentru curăţenia şi sfinţenia ei, s-a învrednicit a naşte un fiu ca acesta. Ea este înălţată mai presus de ceruri şi ei i se închină toţi îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”.

Ecaterina a zis către dânsul: „Oare este cu putinţă ca să-L văd pe tânărul Acela, de care vorbeşti nişte lucruri atât de minunate?” Iar bătrânul a zis către dânsa: „Dacă vei face precum te voi învăţa eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui faţă”. Iar ea a zis către dânsul: „Te văd pe tine om priceput, bătrân cinstit şi cred că nu minţi. Deci gata sunt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”.

Atunci bătrânul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în braţe şi a zis către dânsa: „Aceasta este închipuirea Fecioarei şi a Maicii tânărului Aceluia, de Care ţi-am spus nişte asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, şi închizând uşile cămării tale, fă rugăciune către dânsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dânsa, ca să-ţi arate pe Fiul său; şi am nădejde că de o vei ruga cu credinţă, te va asculta pe tine şi te va învrednici a vedea pe Acela de Care doreşte sufletul tău”.

Atunci, luând fecioara sfântă icoană s-a dus la casa sa. Şi după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa şi s-a rugat precum o învăţase bătrânul. Deci rugându-se, a adormit de osteneală şi a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfântul Prunc în braţe, care dădea raze mai strălucite decât soarele. Dar îşi întorcea faţa către Maică Să, încât nu putea Ecaterina să-L vadă în faţă; deci a mers în acea parte, iar Hristos şi-a întors faţa Sa şi de acolo.

Aceasta făcându-se de trei ori, a auzit pe Preasfânta Fecioară zicând către Fiul său: „Vezi, Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cât este de frumoasă şi cu chip cuvios”. Iar El a răspuns: „Foarte întunecată este şi grozavă, încât nu pot privi la dânsa!” Apoi iarăşi a zis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Dar oare nu este mult mai înţeleaptă decât toţi ritorii, mai bogată şi mai de bun neam decât fecioarele tuturor cetăţenilor?” Iar Hristos a răspuns: „Adevăr zic ţie, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă şi de neam prost; căci se află în păgânătate şi de aceea nu voi căuta spre dânsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la faţă”.

Iar Preabinecuvântata Maică a zis către Dânsul: „Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învaţă pe ea şi-i spune ce să facă, ca să se îndulcească de slava Ta şi să vadă prealuminata şi preadorita Ta faţă pe care doresc îngerii să o vadă”. Iar Hristos a răspuns: „Să meargă la bătrânul care i-a dat ei icoana şi precum o va învăţa acela, aşa să facă; şi atunci Mă va vedea şi va afla de la Mine dar”.

Acestea văzând şi auzind Ecaterina, s-a deşteptat şi se miră de acea vedenie. Făcându-se ziuă, a mers cu câteva roabe ale sale la chilia sfântului bătrân şi, căzând cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia şi-l rugă să o povăţuiască pe dânsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amănuntul toate tainele adevăratei credinţe creştineşti, începând de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, până la venirea cea mai de pe urmă a Stăpânului Hristos; despre slava cea negrăită a raiului şi despre munca cea cu durere şi fără de sfârşit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învăţată şi înţeleaptă, degrabă le-a priceput toate şi a crezut din toată inima în Hristos; apoi a primit de la dânsul Sfântul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrânul să se roage iarăşi cu multă râvnă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca şi mai înainte.

Dezbrăcându-se Ecaterina de omul cel vechi şi îmbrăcându-se în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa şi toată noaptea s-a rugat cu lacrimi până când a adormit. Şi atunci, iarăşi a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în braţe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire şi blândeţe. Şi a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicând: „Îţi place Ţie Fiul meu, fecioara aceasta?” Iar El a răspuns: „Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prealuminată şi slăvită, pe când mai înainte era ruşinată şi ocărita. Acum este bogată şi înţeleaptă, pe când mai înainte era săracă şi nepricepută; acum o iubesc pe dânsa, pe când mai înainte o compătimeam; şi atât de mult o iubesc, încât voiesc să Mi-o logodesc mireasă”.

Atunci Ecaterina a căzut la pământ, zicând: „Nu sunt vrednică, Preaslăvite Stăpâne, a vedea împărăţia Ta; ci mă învredniceşte ca să fiu împreună cu robii Tăi”. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mâna cea dreaptă şi a zis către Fiul său: „Dă-i Fiul meu, inel de logodnă şi o fă pe dânsa mireasa Ta, ca să o învredniceşti împărăţiei Tale”. Atunci Stăpânul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicând acestea: „Iată, astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veşnică; deci să păzeşti arvuna aceasta cu dinadinsul şi să nu mai primeşti nicidecum arvună de la alt mire pământesc”.

Acestea zicând Hristos Domnul, s-a sfârşit vedenia. Şi deşteptându-se fecioară, a văzut cu adevărat în dreapta sa un inel preafrumos şi a primit în inima ei atâta veselie şi bucurie, încât din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Şi atât s-a schimbat de minunat, încât nu mai gândea nicidecum la lucrurile pământeşti, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua şi noaptea. Pe Acela Îl dorea şi de la Acela se povăţuia întotdeauna.

În acea vreme a venit în Alexandria împăratul cel fără de lege care avea râvna fără măsură pentru nesimţitorii zei, fiind el însuşi nesimţitor. Şi voind să le facă praznic mare, a trimis prin toate cetăţile şi laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca să se adune la dânsul cu jertfe pentru ca să cinstească pe zei. Deci, s-a adunat mulţime de popor fără de număr, aducând fiecare după puterea sa la jertfă unii boi, alţii oi, iar cei săraci păsări şi altele asemenea. Iar când a sosit ziua urâtei prăznuiri, a jertfit mai întâi nebunul împărat o sută şi treizeci de junci iar ceilalţi domni şi boieri au jertfit mai puţin şi fiecare om aducea jertfă după puterea sa. Deci, s-a umplut toată cetatea de răcnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau şi de mirosul din fumul jertfelor, încât pretutindeni era strâmtorare şi tulburare şi tot văzduhul era necurat.

Săvârşindu-se acestea şi văzând binecredincioasa şi preafrumoasa Ecaterina atâta înşelăciune şi pierzare de suflete omeneşti, s-a rănit cumplit la inimă, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiască râvnă, a luat cu sine puţine slugi şi a mers la capiştea unde se săvârşeau jertfele. Iar când a stat în uşile capiştei, a atras privirile tuturor prin frumuseţea ei, ceea ce era mărturie a frumuseţii ei celei dinlăuntru. Apoi a vestit pe împăratul că are să-i spună un cuvânt foarte de folos. Iar el a poruncit să intre.

Venind Ecaterina înaintea împăratului, mai întâi i s-a plecat, dându-i cinstea cuviincioasă, apoi i-a zis: „Cunoaşte, o, împărate, înşelăciunea cu care v-aţi înşelat de diavoli, de slujiţi ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioşi şi nesimţitori. Cu adevărat mare ruşine este a fi cineva atât de orb şi de nesimţitor, ca să se închine unor uriciuni ca acestea. Măcar crede pe înţeleptul tău Diodor care grăieşte că zeii voştri au fost odinioară oameni şi şi-au sfârşit viaţa lor ticăloşeşte; şi pentru nişte lucruri vestite ce au făcut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urmă, neştiind gândul strămoşilor lor, numai pentru pomenire le- au pus lor statui şi părîndu-li-se că este un lucru de mare cinste şi de bună cuviinţă, au început a se închina lor ca unor zei; de care şi Plutarh Hironeanul se îngreţoşase şi-i trecea cu vederea.

Drept aceea, crede măcar învăţătorilor noştri, o! împărate, şi nu fii pricină pierzării atâtor suflete pentru care ai să moşteneşti munca cea veşnică. Ci cunoaşte pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început şi fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Prin El împăraţii împărăţesc, ţările se îndreptează şi toată lumea împreună se bucură şi cu singur cuvântul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic şi preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea, nici nu se veseleşte de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai porunceşte ca să păzim poruncile Lui neclintite”.

Acestea auzindu-le împăratul, s-a mâniat foarte şi a rămas fără de răspuns mult timp. Apoi, neputând a se împotrivi cuvintelor ei a zis: „Lasă-ne acum să ne săvârşim jertfă şi după aceasta vom asculta cuvintele tale”.

Deci, săvârşind necredinciosul împărat praznicul său cel păgânesc, a poruncit să aducă pe sfânta fecioară la palatul împărăţiei sale şi a zis către dânsa: „Spune-ne nouă, fecioară, cine eşti tu şi ce sunt cuvintele pe care le-ai grăit către noi?” Eu sunt fiica împăratului celui ce a fost mai înainte de tine şi mă cheamă Ecaterina. Am învăţat tot meşteşugul cărţilor ritoriceşti, filosofice şi a măsurării pământului şi alte înţelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea căci sunt deşarte şi nefolositoare şi am voit a mă face mireasa Stăpânului Hristos, care grăieşte prin proorocul Său acestea:

Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa ştiutorilor o voi lepăda. Iar împăratul s-a mirat de înţelepciunea ei şi, văzând la dânsa atâta bună cuviinţă şi frumuseţe, i se părea că nu este născută din părinţi muritori, ci o zeiţă din zeii pe care-i cinstea el; încât abia a vrut să creadă că a ieşit din pământeni aşa frumuseţe negrăită, de a cărei frumuseţe rănindu-se, a început a-i grăi cuvinte de desfrânare.

Iar Sfânta, cunoscând gândul lui cel fărădelege, a zis către dânsul: „Diavolii pe care îi cinstiţi ca pe nişte zei, aceia vă înşeală şi vă atrag la pofte dobitoceşti; iar eu mă socotesc a fi pământ sau tină, zidită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Şi m-a cinstit cu această frumuseţe, ca din aceasta mai vârtos să se minuneze oamenii de înţelepciunea Ziditorului, cum într-o faţă atât de proastă şi făcută din tină, a putut să dea o bună înţelegere şi frumuseţe ca aceasta”.

Atunci s-a supărat împăratul de aceste cuvinte ale ei şi a zis: „Nu grăi de rău zeii care au slavă nemuritoare”. Iar sfânta a răspuns împotrivă: „Dacă vei vrea să scuturi puţin de pe minte negura şi întunericul înşelăciunii, vei pricepe prostimea zeilor tăi şi vei cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu al Cărui nume, numai dacă se grăieşte de cineva sau dacă se însemnează Crucea Lui în văzduh, izgoneşte pe zeii tăi şi-i sfărâma. Şi de vei porunci, îţi voi arăta adevărul aievea”.

Împăratul, auzind vorba ei cea slobodă, n-a vrut să mai vorbească cu dânsa, temându-se să nu-l biruiască prin cuvintele sale înţelepte şi să-l ruşineze, ci a zis acestea: „Nu este cu cuviinţă împăratului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei înţelepţi ca să vorbească cu tine; şi atunci vei cunoaşte neputinţa ghiciturilor tale şi vei crede în dogmele noastre”.

Zicând acestea a poruncit să păzească pe sfânta fecioară cu dinadinsul. Şi îndată a trimis cărţi prin toate cetăţile stăpânirii sale, în acest fel: „Împăratul Maximin, înţelepţilor filosofi şi ritori care vă aflaţi sub stăpânirea noastră, bucuraţi-vă! Toţi care slujiţi preaînţeleptului zeu Ermi şi chemaţi pe muze, pricinuitoarele înţelepciunii, veniţi la mine să astupaţi gura unei femei preaînţelepte, care s-a arătat zilele acestea şi batjocoreşte pe marii zei, numind faptele lor basme şi bârfeli. Deci, arătaţi-vă înţelepciunea voastră părintească, pentru ca să vă preamăriţi între oameni iar de la mine să primiţi răsplată şi daruri pentru osteneala voastră.

Deci, s-au adunat ritorii cei mai aleşi şi mai înţelepţi, cincizeci la număr, isteţi cu mintea în înţelepciune şi puternici în grai, cărora împăratul le-a zis astfel: „Gătiţi-vă cu sârguinţă şi fără de lenevire spre o nevoinţă cu bărbăţie împotriva unei fecioare, pentru ca să o puteţi birui în cuvinte; şi nu fiţi cu nebăgare de seamă şi să socotiţi că aveţi să vorbiţi cu o femeie, ci ca şi cum aţi avea a sta împotrivă unui nevoitor cu bărbăţie şi preaînţelept, aşa să puneţi toată sârguinţa şi să vă arătaţi înţelepciunea voastră, de vreme ce eu o cunosc preabine, căci covârşeşte în înţelepciune chiar şi pe minunatul Platon. Deci vă rog, ca şi cum aţi avea a vă lupta cu un filosof, să puneţi multă sârguinţă, şi dacă o veţi birui, apoi mari daruri vă voi da; iar de veţi fi biruiţi, apoi vă veţi umplea de negrăită ruşine şi în loc de daruri veţi primi moarte cumplită”.

Zicând acestea împăratul, un ritor care era mai vestit şi mai înţelept, a răspuns zicând: „Nu te teme, împărate, că deşi este isteaţă la minte acea femeie, însă ea nu poate fi desăvârşita în înţelepciune şi în meşteşugul iscusitei retorici; porunceşte numai să stea înaintea noastră şi vei vedea că îndată ce va vedea atâţia ritori şi filosofi, se va ruşina”. Iar împăratul, auzind pe filosoful care se lăuda, s-a umplut de bucurie şi de veselie, nădăjduind că limba cea îndrăzneaţă va birui pe fecioara cea plină de blândeţe şi de dumnezeiască înţelepciune.

Deci a poruncit să aducă îndată pe Sfânta Ecaterina înaintea lor – fiind adunată la privelişte mulţime de popor -, vrând să vadă şi să audă acea dispută de cuvinte. Dar mai înainte, până a nu ajunge trimişii la sfânta, a venit la dânsa din cer Arhanghelul Mihail şi a zis: „Nu te teme, prunca Domnului, căci Domnul tău îţi va da mai multă înţelepciune, ca să biruieşti cu pricepere pe cei cincizeci de ritori şi nu numai aceia ci şi mulţi alţii vor crede prin tine în Hristos şi toţi vor primi cununa muceniciei”.

Acestea zicându-i îngerul, s-a dus. Şi venind trimişii au luat-o şi au dus-o înaintea împăratului, a filosofilor şi a toată priveliştea. Îndată acel viteaz filosof care se lăuda, a zis cu mândrie către Sfânta Ecaterina: „Tu eşti aceea care fără de ruşine şi fără de minte ocărăşti pe zeii noştri?” Iar sfânta i-a răspuns cu blândeţe: „Eu sunt, însă nu fără de ruşine, nici fără de minte, precum zici tu; ci cu măsură şi iubire de adevăr grăiesc acestea, că zeii voştri sunt nimicuri”. Dar ritorii au zis:

„De vreme ce marii făcători de stihuri, poeţii, îi lăudau pe zeii cei înalţi, deci cum grăieşte limba ta cu atâta îndrăzneală asupra lor, de la care ai luat atâta înţelepciune şi te-ai împărtăşit de dulceaţa darurilor lor?” Însă ea a răspuns: „Eu nu de la zeii voştri ci de la Unul adevăratul Dumnezeul meu, Care singur este Înţelepciune şi viaţă, am darul înţelepciunii. Şi dacă cineva se teme de Dânsul şi păzeşte dumnezeieştile Lui porunci, acela este cu adevărat filosof, iar lucrurile zeilor voştri şi poveştile voastre sunt vrednice de râs şi de ocară şi pline de înşelăciune. Însă spune-mi, care sunt marii făcători de stihuri ai tăi şi cum i-au numit pe ei zeii?”

Ritorul a zis: „Mai întâi preaînţeleptul Homer, rugându-se către Die, grăieşte: „Prea slăvite Zeus, prea mare zeule şi alţi zei fără de moarte”. Asemenea şi preaslăvitul Orfeu, mulţumind lui Apolon, grăieşte acestea: „O, fiul lui Laton, departe săgetătorule, puternice Fivie, care spre toţi priveşti şi împărăţeşti peste cei muritori şi peste cei fără de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!” În acest fel cinsteau pe zei cei dintâi, şi mării şi slăviţii făcători de stihuri, şi aievea i-au numit pe ei fără de moarte. Deci tu nu te înşela, nici nu te închina Celui răstignit ca unui Dumnezeu, căci nimeni din înţelepţii cei de demult nu L-au numit Dumnezeu şi nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu”.

Sfânta Ecaterina a răspuns: „Acelaşi Homer al vostru grăieşte în alt loc despre marele zeu Die că este mincinos, înşelător şi viclean şi că au vrut să-l lege alţi zei, adică Hera, Poseidon şi Atena, de n-ar fi fugit să se ascundă. Asemenea şi multe alte lucruri de ocară asupra zeilor voştri arată cărţile voastre. Iar de vreme ce ai zis că pe Cel răstignit nici unul din dascălii cei vechi nu-L mărturisesc a fi Dumnezeu, apoi deşi nu se cade a cerceta mult despre Dânsul, pentru că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pământului, al mării, al soarelui, al lunii şi a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat şi negrăit; dar pentru o mai învederată încredinţare, voi arăta dovezi din cărţile voastre.

Ascultă ce grăieşte despre dânsul prea înţeleapta voastră Silvia, mărturisind despre dumnezeiasca Lui întrupare şi despre mântuitoarea răstignire: „Va veni mai târziu cineva pe acest pământ şi va fi trup fără de păcat, cu hotarele dumnezeirii celei fără de osteneală va dezlega patimile cele nevindecate, şi Acestuia I se va face zavistie de către poporul cel necredincios şi va fi spânzurat la înălţime, ca şi cum ar fi fost vrednic morţii”. Ascultă şi pe nemincinosul tău Apolon, cum fără voia lui a mărturisit pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: „Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel Care este Lumina în trei străluciri; şi Cel ce a pătimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a pătimit, căci amândouă sunt, şi muritor cu trupul şi străin de stricăciune, acelaşi Dumnezeu este bărbat, răbdând toate de la cei muritori, adică cruce, ocară şi îngropare”.

Acestea le-a zis Apolon despre adevăratul Dumnezeu, Care este fără de început, asemenea cu Cel ce L-a născut pe El şi pururea deofiinţă, început, rădăcină şi izvor al tuturor bunătăţilor zidite; a zidit lumea din nefiinţă în fiinţă şi o chiverniseşte pe dânsa şi, fiind de o fiinţă cu Tatăl, S-a făcut om pentru noi şi a umblat pe pământ, arătând, învăţând şi bine făcând oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemulţumitori, ca să deslege osândirea cea dintâi şi să primim îndulcirea şi fericirea cea de demult.

Şi astfel, iarăşi ne-a deschis uşile raiului ce au fost încuiate şi, înviind a treia zi, S-a înălţat la cer, de unde a trimis Duhul Sfânt ucenicilor Săi. Iar ei, mergând în toată lumea, au propovăduit dumnezeirea Lui, în care şi ţie, filosofule, ţi se cade a crede, ca să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu şi să fii rob al Aceluia, Care este milostiv şi mult îndurat şi pe cei ce au greşit îi cheamă, zicând: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.

Deci, crede măcar pe învăţătorii şi pe zeii tăi, pe Platon, pe Orfeu şi pe Apolon, care au mărturisit curat şi luminat pe Hristos Dumnezeu.

Acestea şi multe altele ca acestea grăind preaînţeleapta Ecaterina, s-a spăimântat filosoful, rămânând fără răspuns şi neputând să mai grăiască ceva împotrivă. Iar împăratul, văzându-l biruit, minunându-se, a poruncit celorlalţi să vorbească cu sfânta fecioară. Dar ei s-au lepădat, zicând: „Nu putem sta împotriva adevărului, căci dacă începătorul nostru a tăcut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?” Atunci împăratul mâniindu-se, a poruncit să aprindă un foc mare în mijlocul cetăţii pentru ca să ardă pe toţi filosofii şi ritorii. Însă ei, auzind judecata şi răspunsul împăratului asupra lor, au căzut la picioarele sfintei, cerând să se roage pentru dânşii către Unul adevăratul Dumnezeu, ca să le ierte toate câte au greşit din neştiinţă şi să-i învrednicească de Sfântul Botez şi de darul Preasfântului Duh.

Sfânta, umplându-se de bucurie, a zis către dânşii: „Cu adevărat sunteţi fericiţi, căci lăsând întunericul, aţi cunoscut lumina cea adevărată şi, trecând cu vederea pe acest împărat stricăcios de pe pământ, v-aţi apropiat de Cel ceresc. Deci, să nădăjduiţi fără îndoială spre milă Lui şi să credeţi că focul cu care vă înfricoşează păgânii vă va fi vouă botez şi scară care vă înalţă la cer. În acest foc curăţindu-vă de toată necurăţia trupului şi a duhului, vă veţi afla ca nişte stele luminate şi curate înaintea slavei Împăratului şi veţi fi iubiţii Lui prieteni”.

Zicând acestea Sfânta, i-a bucurat cu această nădejde şi a însemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adică cu Sfânta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire şi, luându-i ostaşii, i-au aruncat în foc, în a şaptesprezecea zi a lunii noiembrie. Făcându-se seară, au mers nişte oameni binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu ca să adune moaştele lor şi i-au aflat pe toţi întregi, căci nici părul capului lor n-a fost ars; pentru care mulţi s-au întors la adevărata cunoştinţă, iar moaştele lor le-au îngropat cu cinste la un loc cuviincios.

Dar împăratul avea purtare mare de grijă pentru Sfânta Ecaterina în ce chip ar putea s-o întoarcă la a sa păgânătate. Şi nesporind nimic cu silogismele filosofice, a început cu îmbunări şi vicleşuguri a o amăgi, zicând: „Ascultă, fiică bună, te sfătuiesc ca un părinte iubitor de fii, închină-te marilor zei şi mai vârtos muzicescului Ermi, care te-a împodobit cu atâtea daruri filosofice, şi eu voi împărţi cu tine împărăţia mea, martori îmi sunt zeii, şi îţi voi da jumătate din stăpânirea mea şi vei vieţui împreună cu mine, veselindu-te neîncetat”.

Iar Sfânta, ca o înţeleaptă ce era, pricepând gândul, vicleşugul şi înşelăciunea lui, a zis către dânsul: „Leapădă, o, împărate, vicleşugul şi nu te asemăna vulpii; pentru că eu ţi-am spus o dată că sunt creştină şi m-am logodit cu Hristos; pe Dânsul Îl am Mire şi Sfetnic şi frumuseţea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele muceniceşti decât porfira împărătească”. Împăratul iarăşi a zis: „Mă sileşti, deşi nu voiesc, să-ţi necinstesc vrednicia ta şi trupul tău să-l înfăşor cu multe răni”.

Dar Sfânta a răspuns: „Fă ce voieşti, pentru că, cu această ocară vremelnică, îmi vei mijloci mie slava cea veşnică şi mulţime de popor, precum nădăjduiesc, va crede prin mine în Hristosul meu. Şi din palatul tău mulţi vor merge împreună cu mine în sfinţitele cămări cereşti”. Acestea a proorocit Sfânta, iar Dumnezeu, Care priveşte din înălţime, a adus la îndeplinire proorocia ei.

Atunci împăratul, mâniindu-se foarte, a poruncit să dezbrace de pe dânsa porfiră şi aşa s-o bată fără milă cu vine de bou. Deci au bătut-o slugile pe Sfânta Muceniţă Ecaterina două ceasuri peste spate şi peste pântece, până ce s-a umplut de răni tot trupul ei cel fecioresc şi s-a făcut fără chip în bătăi, ea, care mai înainte era atât de frumoasă. Iar sângele ei curgea şiroaie şi s-a înroşit pământul de dânsul. Dar Sfânta stătea cu bărbăţie şi vitejie, încât toţi cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urmă a poruncit fiara cea cumplită ca s-o ducă în temniţă şi să nu-i dea mâncare până când se va mai gândi cu ce fel de munci s-o piardă pe dânsa.

Augusta, soţia împăratului, avea însă mare dorinţă să vadă faţa Sfintei Ecaterina, căci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de înţelepciunea şi de bărbăţia ei; iar mai vârtos, că avusese o vedenie în somn, din care pricină s-a rănit cu inima spre dragostea ei, încât nu mai putea nici să doarmă. Ieşind împăratul din cetate pentru o pricină şi zăbovind acolo câteva zile, împărăteasa a avut prilejul să dobândească ceea ce dorea. Căci era acolo un boier mare, credincios prieten al împăratului, cu dregătoria voievod, anume Porfirie, om foarte înţelept. Acestuia i-a mărturisit Augusta gândul său, în taină, zicându-i acestea:

„Într-una din nopţile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, şezând în mijlocul multor tineri şi fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; şi atâta strălucire ieşea din faţa ei, încât nu puteam privi la dânsa. Iar ea m-a aşezat aproape de dânsa şi mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicându-mi: „Stăpânul Hristos îţi trimite ţie această cunună”. De atunci am atâta dorinţă ca să o văd, încât nu aflu odihnă inimii mele. Rogu-te dar, fă în vreun chip ca să o văd în taină”. Iar Porfirie i-a răspuns: „Eu voi împlini dorinţa ta împărătească”. Deci, făcându-se noapte, voievodul a luat cu sine două sute de ostaşi şi a mers la temniţă împreună cu împărăteasa şi dând străjerilor bani, au intrat la Sfânta.

Când a văzut-o împărăteasa, s-a mirat de strălucirea feţei ei, care înflorea cu dumnezeiescul dar. Căzând degrabă la picioarele ei, cu lacrimi în ochi a început a zice acestea: „Acum sunt împărăteasă fericită, că m-am învrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; şi însetam ca cerbul să aud limba ta cea izvorâtoare de miere. Şi acum, fiindcă m-am învrednicit a dobândi ceea ce am dorit, nu mă voi mai mâhni, chiar dacă m-aş lipsi şi de împărăţie şi de viaţă. Căci mă bucur cu inima şi cu sufletul, privind la atâta strălucire ce răsare din preafrumoasa ta faţă. Fericită eşti tu şi vrednică de laudă că te-ai lipit de un Stăpân ca Acesta, de la Care primeşti atâtea daruri”.

Iar Sfânta i-a răspuns, zicând: „Fericită eşti şi tu, o! împărăteasă pentru că văd cununa capului tău, ridicată la înălţime de cetele îngereşti, pe care după trei zile o vei primi pentru puţina pătimire ce vei răbda, ca să mergi la adevăratul Împărat şi să împărăţeşti cu El veşnic”. Iar ea a zis către dânsa: „Mă tem de munci şi mai vârtos de bărbatul meu, căci este foarte aspru şi fără de omenie”. Zis-a ei Sfântă: „Îndrăzneşte, că vei avea pe Hristos în inima ta, Care îţi va ajuta ca să nu se atingă nici o muncă de sufletul tău. Căci numai puţin va boli trupul tău, câtăva vreme şi apoi se va odihni acolo veşnic”.

Acestea zicând Sfânta, a întrebat-o pe ea Porfirie, zicând: „Ce dăruieşte Hristos celor care cred într-Însul? Pentru că voiesc şi eu să cred într-Însul şi să fiu ostaşul Lui”. Zis-a lui Sfânta Muceniţă: „Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura creştinească?” Iar Porfirie a răspuns: „Eu din copilăria mea tot cu războiul m-am îndeletnicit şi de alte lucruri n-am avut purtare de grijă”. Zis-a lui Sfânta: „Nu poate limbă să mărturisească bunătăţile pe care le-a gătit Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi păzesc poruncile Lui”.

Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negrăită şi a crezut în Hristos, împreună cu cei două sute de ostaşi şi cu împărăteasa. Şi sărutând toţi cu bună cucernicie pe muceniţă, s-au dus. Iar milostivul şi iubitorul de oameni Hristos, n-a lăsat pe sfânta Sa mireasă nebăgată în seamă atâtea zile ci, ca un părinte iubitor de fii, avea purtare de grijă de dânsa şi-i trimitea în toate zilele hrană, printr-o porumbiţă. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slavă şi cu multe cete cereşti. Şi mai mult a întărit bărbăţia ei şi a umplut-o de îndrăzneală, zicând: „Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sunt cu tine şi prin răbdarea ta pe mulţi vei întoarce către Mine, şi de multe cununi te vei învrednici”. Cu astfel de cuvinte mângâind-o pe ea Domnul, S-a dus.

A doua zi, şezând împăratul la judecată, a poruncit să o aducă pe muceniţă, care a intrat în curţile împărăteşti cu lumina cea strălucitoare şi cu atâtea daruri duhovniceşti, încât cei ce stăteau înainte se minunau de strălucirea frumuseţii ei. Şi s-a minunat împăratul foarte tare, văzând că n-a slăbit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumuseţea feţii sale în atâtea zile, socotind că i-a dat cineva hrană în temniţă şi de aceea voia să pedepsească pe străjeri. Dar Sfânta Ecaterina, ca să nu fie alţii munciţi fără vină pentru dânsa, a mărturisit adevărul, zicând: „Să ştii, împărate, că mie nu mi-a dat hrană vreo mână omenească, ci Stăpânul meu Hristos, Care îngrijeşte de robii Săi. Acela m-a hrănit pe mine”.

Deci, mirându-se împăratul de o frumuseţe ca aceea, a vrut să o ispitească pe dânsa iarăşi cu îmbunări şi cu vicleşug, zicându-i acestea: „Ţie ţi se cade să împărăţeşti, fiica mea, căci eşti doamnă în chipul soarelui, care şi pe Artemida o covârşeşti cu frumuseţea. Vino dar de jertfeşte zeilor, ca să împărăţeşti cu noi şi să ai viaţă plină de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ţi pierde cu muncile o aşa podoabă şi frumuseţe”. Sfântă a zis: „Eu sunt pământ şi cenuşă şi toată frumuseţea ca o floare se veştejeşte şi ca visul piere prin boală sau de bătrâneţe; iar după moarte cu totul putrezeşte. Deci nu te îngriji de bună cuviinţă şi de frumuseţea mea”.

Acestea vorbindu-le Sfânta Ecaterina cu împăratul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran şi chinuitor nemilostiv, vrând să arate către împăratul dragoste şi bună voire, a zis: „Eu, împărate, am aflat o muncă prin care vei birui pe această fecioară. Porunceşte să se facă patru roţi de lemn într-o osie şi să bată împrejur suliţe ascuţite şi alte fiare ascuţite; două roţi să se întoarcă în stânga şi două în dreapta, iar în mijlocul lor să fie fecioară legată. Şi aşa, întorcându-se roţile, să-i zdrobească trupul ei. Însă mai întâi să se întoarcă roţile singure înaintea fecioarei, pentru ca, văzându-le, să se teamă de munca cea cumplită şi să se plece la voia ta; iar de nu, apoi să primească amară moarte”.

Plăcând împăratului sfatul eparhului, a poruncit să facă acel fel de roţi. Şi fiind adusă sfântă la acea cumplită muncă, a întors roţile cu multă nevoie înaintea ochilor ei, ca să o înfricoşeze. Apoi a zis tiranul către dânsa: „Oare vezi ce muncă ţi s-a pregătit, în care vei lua moarte amară, de nu te vei închina zeilor?” Iar ea a răspuns: „De multe ori ţi-am spus gândul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voieşti”.

Văzând el că nu poate să o înfricoşeze cu nimic şi să o întoarcă de la Hristos, a poruncit să o lege între roţi şi să le întoarcă repede, pentru ca, cu acele fiare ascuţite, să fie zdrobită în bucăţi şi să moară cu cumplită moarte. Deci începându-se acea muncă, îndată s-a pogorât îngerul Domnului din cer şi a dezlegat pe Sfânta din legături, iar roţile le-a sfărâmat în bucăţi, iar acelea, sărind din locul lor, pe mulţi pagini rănindu-i, i-au omorât. Iar poporul ce era de faţă, văzând acea minune preamărită, striga: „Mare este Dumnezeul creştinilor!” Dar împăratul se întunecase de mânie şi iarăşi se gândea ca să afle asupra muceniţei vreo muncă mai nouă.

Împărăteasa, auzind acea minune, a ieşit din camera ei şi a început a mustra pe împăratul, zicând: „Cu adevărat eşti nebun şi fără de minte, dacă îndrăzneşti a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, şi a munci pe roaba Lui cu nedreptate!” Acestea fără nădejde, auzindu-le împăratul, s-a sălbăticit de mânie şi s-a făcut fără de omenie, mai mult decât toate fiarele. Şi, lăsând pe Sfânta Ecaterina, şi-a întors minia asupra soţiei sale, uitându-şi dragostea cea firească faţă de dânsa.

Deci a poruncit ca să aducă o ladă mare şi să o umple cu plumb, ca să fie nemişcată. Acolo a pus sânii femeii sale, între capac şi ladă şi a bătut cuie prin capac şi prin ladă, străpungându-i, încât i s-a pricinuit o durere nespusă şi i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericită Augusta, răbdând acea durere negrăită, se bucura, pătimind pentru adevăratul Dumnezeu, către Care se şi rugă ca să-i trimită ajutor din înălţime.

Deci, rupându-se sânii ei, curgea sângele ca un izvor şi toţi care erau de faţă s-au umplut de jale şi-i durea inima pentru aceea care pătimea munca cea mai amară şi mai nesuferită. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe soţia sa, ci a poruncit să-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osânda aceasta a zis către Sfânta Ecaterina: „Roaba adevăratului Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine!” Iar aceea a zis: „Mergi cu pace, ca să împărăţeşti cu Hristos în veci!” Şi astfel a fost tăiată fericită împărăteasă afară din cetate în ziua de douăzeci şi trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luând noaptea trupul ei, l-a îngropat cu cinste. Iar a doua zi a stat înaintea împăratului, împreună cu ostaşii cei ce crezuseră în Hristos, şi a zis: „Şi noi suntem ostaşi ai marelui Dumnezeu”.

Aceasta nerăbdînd împăratul să audă, a oftat din adâncul inimii, zicând: „Vai, am pierit, că m-am păgubit de minunatul Porfirie!” Apoi, întorcându-se către ceilalţi ostaşi, a zis: „Şi voi, ostaşii mei preaiubiţi, v-aţi înşelat şi v-aţi îndepărtat de zeii părinteşti? Dar cu ce v-au greşit vouă zeii de i-aţi părăsit pe dânşii?” Iar ei nu i-au răspuns lui cuvânt, ci numai Porfirie a zis: „Pentru ce laşi capul şi întrebi picioarele? Vorbeşte cu mine”. Iar el a zis: „Cap rău, tu eşti pricina pierzării lor”. Şi neputând mai mult a grăi de mânie, a poruncit să le tăie capetele tuturor; şi aşa s-au sfârşit. Deci, s-a împlinit proorocia Sfintei Ecaterina, care a zis împăratului: „Că mulţi din palatele tale vor crede în Hristos Dumnezeu”.

După acestea, aducând muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis către dânsa: „Multă supărare şi pagubă mi-ai făcut! Tu ai înşelat pe femeia mea şi pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea oştilor mele şi alte multe răutăţi mi s-au întâmplat mie prin tine şi se cădea îndată fără de milă să te omor; dar te iert pentru că îmi este milă a te pierde pe tine, o fecioară atât de frumoasă şi înţeleaptă. Deci, fă-mi voia, iubita mea! Jertfeşte zeilor ca să te fac împărăteasă şi niciodată nu te voi mai supăra, nici voi face vreun lucru fără de sfatul tău. Şi vei vieţui împreună cu mine într-atâta veselie şi fericire, în care nici una din împărătese n-a fost vreodată”.

Acestea şi multe altele grăia vicleanul, căutând să înşele pe mireasă lui Hristos cea aleasă. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele înşelătoare să o despartă de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legătura dragostei celei adevărate. Apoi, văzând că nici cu momeli, nici cu făgăduinţe, nici cu îngroziri, nici cu munci nu poate să o înduplece pe cea mai tare decât diamantul, a dat asupra ei hotărârea să-i fie tăiat capul afară din cetate.

Deci, luând-o ostaşii, au dus-o la locul de chin. Şi mergea în urma ei popor mult, bărbaţi şi femei, plângând pentru dânsa, căci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tânără preafrumoasă şi prea înţeleaptă. Iar cele mai alese dintre femei şi de neam bun ziceau către dânsa, tânguindu-se: „O, preafrumoasă şi prealuminată fecioară, pentru ce eşti aşa de aspră cu inima şi cinsteşti mai mult moartea decât viaţa aceasta preadulce? Şi pentru ce-ţi pierzi în deşert şi fără de vreme floarea tinereţelor tale? Oare nu este mai bine să asculţi pe împăratul şi să te îndulceşti de atâtea bunătăţi în viaţa aceasta, decât să mori ticăloşeşte?”

Iar ea a răspuns: „Lăsaţi plânsul cel fără de folos şi mai vârtos vă bucuraţi, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul şi Mântuitorul meu, Care este frumuseţea mucenicilor, cununa şi slava mea. Şi mă cheamă către frumuseţea raiului cea negrăită, ca să împărăţesc împreună cu Dânsul şi să mă veselesc în veacul cel fără de sfârşit. Deci nu plângeţi pentru mine, ci plângeţi pentru voi, căci pentru necredinţa voastră aveţi să mergeţi în focul cel fără de sfârşit, ca să vă munciţi în veci”.

Apoi, ajungând la locul de tăiere, a făcut rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulţumescu-Ţi că ai pus pe piatra răbdării picioarele mele şi ai îndreptat paşii mei. Tinde-Ţi acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai întins pe Cruce şi primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă, pentru dragostea Ta. Adu-Ţi aminte, Doamne, căci trup şi sânge sunt, şi nu lăsa greşelile mele cele făcute din neştiinţă, ca să fie arătate de cumpliţii ispititori la înfricoşata Ta judecată, ci spală-le cu sângele pe care-l vărs pentru Tine şi rânduieşte ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmaşii tăi cei ce mă prigonesc.

Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia ce stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău Cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să se laude măririle Tale în veci”.

Astfel rugându-se, a zis chinuitorului: „Săvârşeşte-ţi porunca!” Iar el, întinzând sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; şi a curs din rană lapte în loc de sânge. Iar cinstitele ei moaşte le-au luat în acel ceas sfinţii îngeri, precum s-a văzut de credincioşii cei vrednici şi le-au dus cu cinste în Muntele Sinai, în slava lui Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, într-o dumnezeire împărăţeşte în veci. Amin.