Viaţa sfintei muceniţe Achilina

În cetatea Palestinei, care se numeşte Vivlos, vieţuiau nişte creştini care învăţaseră credinţa cea în Hristos de la Sfinţii Apostoli. Unul dintre aceia cu numele Evtolmie, petrecînd cu plăcere de Dumnezeu în cinstita însoţire, Domnul i-a dat binecuvîntarea Sa şi femeia lui, zămislind în pîntece, a născut o pruncă, pe care a numit-o Achilina.

Cînd prunca era de patru luni, maica ei, luînd-o, a dus-o la episcopul Evtalie; iar acela, însemnînd pe acea copilă cu semnul Sfintei Cruci în numele Domnului nostru Iisus Hristos, i-a pus numele Achilina şi, după două luni, a luminat-o cu Sfîntul Botez. Cînd era de un an, tatăl ei, Evtolmie, s-a mutat din cele pămînteşti la cele cereşti, iar maica creştea pe pruncă după obicei. Deci, fiind de şapte ani, a învăţat-o toate obiceiurile care se cuvin creştinilor. Acea copilă, cu cît înainta cu anii în vîrstă, cu atît mai mult se umplea de Duhul Sfînt şi se înfrumuseţa cu darul lui Hristos, în care a sporit atît de mult, încît, în puţinii şi nesăvîrşiţii ani ai tinereţilor sale, a călcat poruncile păgînilor împăraţi, cele pentru închinarea idolilor, puse înaintea tuturor, le-a răsturnat cu bărbăţie şi le-a batjocorit, precum se va arăta în cuvîntul ce urmează:

Cînd fecioara era de zece ani, chema neîncetat pe Dumnezeu în rugăciuni şi, în al şaptelea an al împărăţiei lui Diocleţian, un oarecare Volusian, fiind născut mai mult sataniceşte decît omeneşte, a luat antipatia laturii Palestinei. El, neştiind pe adevăratul Dumnezeu făcătorul a toate, a început cu toată răutatea a prigoni pe dreptcredincioşii închinători ai adevăratului Dumnezeu. Mulţi viteji pătimitori ai lui Hristos, săvîrşind cu bărbăţie nevoinţele lor, s-au învrednicit bunurilor celor nevestejite. Într-acea vreme şi fericita fecioară Achilina, care ştia bine pe Dumnezeu, adeseori sfătuia pe fecioarele cele de o vîrstă cu ea, zicîndu-le: „Ce vă foloseşte pe voi cinstirea idolilor celor mulţi şi nesimţitori? Au nu ştiţi, că cei ce cred în ei şi li se închină lor au nădejde zadarnică, oarbă, vătămătoare de suflet şi diavolească? Căci acei zei, fiind ei înşişi morţi şi neputincioşi, cum pot să facă bine altora?”

Fecioarele cele de o vîrstă cu ea o întrebau: „Dar tu pe care Dumnezeu cinsteşti?” Achilina a răspuns: „Pe Unul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele dintr-însa; pe Acela Îl cinstesc şi Aceluia după vrednicie mă închin, Care din veci a făcut bine tuturor. Cred întru El şi nădăjduiesc spre Dînsul, că El este puternic să facă bine pînă la sfîrşitul lumii celor ce-L cheamă pe El”. Atunci, cele de o vîrstă cu ea, i-au zis: „Noi am auzit că pe Dumnezeul cel propovăduit de tine iudeii L-au răstignit pe Cruce, pe care a şi murit”. Sfînta a răspuns: „Moartea nu are stăpînire asupra Lui, pentru că nu a înviat numai El singur, ci a înviat şi pe cei ce muriseră cu moarte bună şi pe care i-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge şi i-a înviat. El, văzînd pe om rătăcit din calea cea adevărată, a voit a se întoarce şi a se face om, ca să ridice firea noastră cea căzută şi să o povăţuiască la calea cea mîntuitoare, pierzînd înşelăciunea diavolească, şi să ne dăruiască darul cel împreunat cu adevărul”.

Fecioarele acelea au întrebat-o: „Cine este Acela care a fost răstignit?” Achilina a răspuns: „Mîntuitorul tuturor, ziditorul şi iubitorul neamului omenesc, Care a voit ca pe omul cel vechi să-l îmbrace în cel nou, prin apă şi prin duh; răbdînd pătimirile de bună voie, S-a suit pe Cruce, voind să mîntuiască nu numai pe cei ce vieţuiesc pe pămînt, dar şi pe cei ţinuţi în iad să-i dezlege din legăturile morţii, înviind a treia zi, a arătat cu adevărat că, la a doua venire a Sa, are să fie la toţi învierea din morţi cea de obşte”. Atunci, cele ce vorbeau cu dînsa au zis: „Dacă Acela, pentru care tu grăieşti, a făcut atîtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?” La acestea, înţelepţita de Dumnezeu Achilina, a răspuns: „Totdeauna neamul jidovesc s-a abătut din calea cea dreaptă, fiindcă, avînd sufletul orbit de răutate şi cerbicea învîrtoşată, leapădă cele ce sînt drepte şi adevărate; de aceea s-au lepădat de Acela care le-a făcut mult bine, dîndu-L lui Pilat, spre a fi răstignit pe Cruce”.

Fericita fecioară, grăind adeseori acestea cu acele fecioare, Nicodim, unul din slugile antipatului, auzind cele spuse, a alergat la antipat şi i-a spus, că în acea cetate este o fecioară care nu se supune poruncilor împărăteşti pentru cinstirea zeilor, socotindu-i de nimic şi numindu-i diavoli; iar pe Unul, Care S-a răstignit, Îl propovăduieşte Dumnezeu şi întoarce şi pe celelalte fecioare de la părinteasca cinstire de zei. Antipatul, aflînd acestea, a trimis pe slujitori să prindă pe fericita fecioară. Sfînta Muceniţă Achilina, fiind prinsă la pătimire în al doilea an al antipatiei lui Volusian şi al doisprezecelea an de la naşterea sa, a fost adusă la păgîneasca judecată.

Antipatul i-a zis mai întîi: „Oare tu te împotriveşti poruncilor împărăteşti şi amăgeşti pe alte fecioare ca să nu se supună zeilor noştri şi le îndemni să se închine Omului Cel răstignit? Nu ştii că împăraţii au poruncit ca pe cei ce mărturisesc pe Iisus să-i dăm la tot felul de munci şi la pedeapsă cu moartea? Deci, lasă şi tu pe Cel răstignit şi adu cinste şi jertfă zeilor celor fără de moarte, ca să nu ne sileşti să te dăm la munci”. Fericita Achilina a răspuns: „O, antipate, de mă vei da la munci amare, îmi vei fi mijlocitor a căpăta cununa cea nestricăcioasă, pe care aştept s-o iau de la Mîntuitorul meu; de vreme ce pe El Îl mărturisesc şi nu mă voi lipsi de Dînsul nicidecum, măcar de aş fi în cele mai cumplite munci. Pentru aceea, nu zăbovi, ci caută asupra mea tot felul de munci, ca să mă cunoşti că stau înaintea ta înarmată cu credinţă şi nu mă tem nici de tine, nici de muncile tale”.

Iar Volusian a început a o îndemna cu cuvinte înşelătoare, zicînd: „Te văd că eşti încă tînără, bineîncuviinţată şi frumoasă; deci mă milostivesc spre tine pentru că de te voi da la munci, atunci îndată toate mădularele tale cele tinere se vor zdrobi; căci muncitorii sînt nemilostivi şi, după cumplitele munciri, te vor da la amară moarte şi te vor lipsi de tînără de viaţă, şi nu-ţi va ajuta Dumnezeul creştinesc pe care Îl mărturiseşti”. Sfînta a răspuns: „Nu-mi trebuie milostivirea ta, căci, dacă ţi se pare că te milostiveşti spre mine, cu aceasta mai mult voieşti să mă vatămi; deoarece te sîrguieşti să mă depărtezi de adevăratul Dumnezeu. Deci, te rog să nu ai milă de mine, ci te arată mai aspru, ca, din răbdarea mea, să ştii că cei ce nădăjduiesc pentru Hristos rămîn nebiruiţi”.

Antipatul, văzînd că nu poate nicidecum să întoarcă de la mărturisirea ei pe roaba lui Hristos, a poruncit să o bată peste faţă, zicîndu-i: „Iată începutul muncilor! Îţi sînt dulci şi bine primite?” Achilina a răspuns: „O, muncitorule fără de omenie, de vreme ce ai îndrăznit a bate faţa cea zidită după chipul lui Dumnezeu, apoi să ştii că Acela, al Cărui chip îl porţi, nu te va ierta în ziua judecăţii Sale”. Judecătorul a spus: „Eu socotesc că marii noştri zei ţin în mîinile lor mîntuirea a toată lumea; deci, în veacul ce va veni vor avea asemenea în stăpînirea lor mîntuirea tuturor”. Zicînd aceasta, a poruncit la doi ostaşi a dezbrăca pe fecioara de hainele ei, să o întindă pe pămînt şi să o bată fără de milă, zicînd şi aceste cuvinte: „Achilino, unde este Dumnezeul tău de care ai zis că nu mă va ierta la judecata Sa, să vină aici şi să te scoată din mîinile mele?”.

După aceasta, a poruncit celor ce o băteau să înceteze, şi a zis către fericita: „Achilino, ascultă-mă pe mine cel ce te sfătuiesc de bine, lasă-ţi sălbăticia aceasta şi te depărtează de la creştinescul eres, dacă voieşti să scapi de munci; pentru că cine a ieşit izbăvit din mîinile mele, nădăjduiesc spre Acela, Care singur nu S-a izbăvit, fiind răstignit şi pe cine din cei ce-L cinstesc l-au lăsat împăraţii noştri să trăiască?” Sfînta Achilina a răspuns la acestea: „O, prea cumplitule muncitor, socoteşti oare că simt muncile cele puse de tine asupra mea? Să ştii aceasta cu adevărat, că pe cît tatăl tău, diavolul, îţi dă meşteşugiri asupra mea, pe atît şi mai mult Dumnezeul meu îmi dă putere şi răbdare!”

Volusian s-a mirat, văzînd o vitejească mărime de suflet ca aceea a fericitei fecioare, apoi a zis: „Te las cîteva zile să te gîndeşti şi să te înţelepţeşti a te închina zeilor, pentru care vei dobîndi viaţa pe pămînt şi de la împărat cinste vrednică”. Sfînta l-a întrebat: „Cîte zile îmi vei lăsa pentru aceasta?” Volusian a răspuns: „Atîtea cîte vei voi tu”. Achilina a zis: „Te rog pentru aceea, să nu-mi laşi să mă socotesc nici o zi şi nici chiar un ceas, pentru că eu din copilărie am învăţat a mă închina la Unul Dumnezeu şi a alerga la El, Care, petrecînd în cer, caută spre cei de pe pămînt!”

Volusian, văzînd pe fecioară neschimbată în dragostea adevăratului Dumnezeu, a zis într-însul: „În zadar sînt sfaturile şi ostenelile mele”. Şi astfel, mîniindu-se, a poruncit să găurească capul prin urechi cu ţepuşi de fier înroşite în foc. După ce muncitorii au făcut aceasta, fierbinţeala focului a străbătut-o prin creier, încît curgea pe nările nasului creier cu sînge amestecat. Iar fericita, aflîndu-se într-o pătimire ca aceea, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai hrănit din pruncie şi mi-ai luminat gîndurile cele ascunse ale inimii cu razele dreptăţii şi m-ai întărit pe mine cu puterea ta cea tare şi bărbătească, ca să pot sta împotriva vrăjmaşului diavol; Tu, Cel ce ai descoperit adîncurile înţelepciunii celei adevărate şi mari celor ce cred în Tine, săvîrşeşte alergarea nevoinţei mele şi-mi fereşte nestinsă făclia fecioriei mele ca şi eu să intru împreună cu cele cinci fecioare înţelepte, în neîntinata Ta cămară, ca acolo să mă învrednicesc a Te slăvi pe Tine, Împlinitorul durerilor mele”.

Acestea grăindu-le, Sfînta Muceniţă Achilina a căzut ca moartă, din pricina cumplitelor dureri. Antipatul, socotind-o că a murit, a poruncit ca, tîrînd-o de acolo, să o arunce afară din cetate spre mîncarea cîinilor, judecînd-o pe dînsa nevrednică de îngroparea omenească, deoarece, defăimînd poruncile împărăteşti, s-a lepădat de zeii romanilor. Şi astfel muceniţa a zăcut toată ziua aruncată în drum. Deci, sosind miezul nopţii, îngerul Domnului a venit la fericita şi, atingîndu-se de dînsa, a zis: „Scoală-te şi fii sănătoasă şi, ducîndu-te, ceartă pe Volusian că el şi sfaturile lui sînt de nimic!” Atunci, Sfînta Achilina îndată s-a sculat sănătoasă, şi, lăudînd pe Dumnezeu, zicea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Făcătorule al vieţii mele, Cel ce mi-ai dat sănătate şi din necurăţie ai izbăvit pe roaba Ta; că Tu, Doamne, mai înainte de veci ai fost, în veci vei petrece şi nu este alt Dumnezeu afară de tine. Deci, cu smerenie mă rog Ţie, ca, după ce voi săvîrşi nevoinţa pătimirii, la Tine să mă învrednicesc de cununa slavei Tale şi, îndulcindu-mă de adevăratele Tale făgăduinţe, să Te laud pe Tine împreună cu cetele sfinţilor Tăi, care au pătimit pentru Tine”. Iar Domnul de sus i-a răspuns ei: „Vino, că îţi va fi ţie precum ai cerut!”

Auzind fericita aceasta, s-a veselit foarte mult şi a mers în cetate, unde, ajungînd la porţile ei, îndată s-au deschis singure. Deci, fericita a mers la palatele lui Volusian, precum o povăţuise pe ea îngerul Domnului; şi, intrînd acolo fără să fie oprită de cineva, a stat înaintea antipatului pe cînd el dormea. Antipatul, deşteptîndu-se din somn şi văzînd-o pe ea stînd înaintea sa, s-a înspăimîntat, şi chemînd pe servitorii săi le-a zis: „Cine este aceasta care stă înaintea mea?” Iar ei, aducînd lumînări, au zis: „Aceasta este cu adevărat Achilina, care, după bătăile cele multe fiind moartă, ai poruncit să o aruncăm afară din cetate spre mîncarea cîinilor”. Acestea auzindu-le antipatul, mai mult s-a înspăimîntat şi a poruncit ca, luînd-o pe ea, să o păzească pînă dimineaţa. Deci, după ce s-a făcut ziuă, a adus-o pe ea înaintea judecăţii sale şi a întrebat-o: „Tu eşti Achilina?”

Sfînta a răspuns: „O, fărădelege om, văd că şi cu ochii inimii tale eşti orbit de tatăl tău diavolul; oare nici cu ochii cei trupeşti nu vezi? Eu sînt Achilina, roaba Domnului, şi stau în faţa ta”. Iar antipatul, ştergîndu-şi ochii cu mîna, a rămas întru nepricepere şi zicea întru sine: „Dacă n-a murit cînd i-am găurit capul şi cînd i-am scos creierii, ce fel de munci poate să o vatăme pe ea?”

Spunînd aceasta, a poruncit să o taie, zicînd: „Pe Achilina, apărătoarea necuratului eres creştin, cea de ani tînără şi mare fermecătoare, care a necinstit pe zeii cei fără de moarte şi nici nu s-a supus împărăteştilor porunci, măcar că ne-am ostenit mult a o pleca pe ea de la o nebunie ca aceea, dar n-am putut să o întoarcem; de aceea, după multe munci, care nu s-au atins cîtuşi de puţin de acea fermecătoare, poruncim ca, scoţînd-o afară din cetate, să i se taie capul”.

Fericita fecioară, auzind acest răspuns de moarte, a mers de voie afară din cetate, la locul cel de tăiere, la care ajungînd a cerut voie un ceas să se roage lui Dumnezeu. Deci, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: „Doamne Dumnezeul meu, Atotputernice, mulţumesc Ţie că mi-ai arătat sfîrşitul pătimirii mele. Pe Tine Te slăvesc, Dumnezeul şi făcătorul meu, că nu în deşert mi-am săvîrşit măsura alergării mele. Te binecuvintez pe Tine, Ziditorul a toate, că pe muncitor l-ai ruşinat, iar pe mine mă învredniceşti cununii celei nestricăcioase. Deci, primeşte în pace sufletul meu, ca, lăsînd aici pe cele pămînteşti, să cîştig acolo pe cele cereşti”. Astfel rugîndu-se fericita, s-a auzit glas din cer, zicînd: „Vino, fecioară aleasă, ceea ce ai călcat mînia muncitorului şi boldul diavolului prin nevoinţa ta l-ai sfărîmat, primeşte răsplătirea cea gătită ţie”.

Acest glas, venind de sus spre dînsa mai înainte să-şi ridice călăul sabia spre grumazul său, sfînta muceniţă a lui Hristos a adormit desăvîrşit cu somn de moarte. Călăul, văzînd că muceniţa îşi dăduse sufletul său chiar nesăvîrşind porunca antipatului, a tăiat cu sabia capul cel mort al fericitei fecioare şi atunci a curs din tăietură lapte în loc de sînge. Creştinii care erau acolo, luînd moaştele ei cele mai scumpe decît mărgăritarul, ungîndu-le cu aromate de mult preţ şi, învelindu-le cu pînze subţiri şi noi, le-au îngropat în mormînt, cu cinste, în cetatea Vivlos; iar de la mormîntul ei li se dădeau bolnavilor multe tămăduiri întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.