Viața Sfinților Metodie și Chiril, apostolii slavilor

Pe vremea împăraților grecești luptători împotriva icoanelor, Leon Armeanul și Mihail Travlul, care s-a numit și Valvos, și apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam și bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaș și cu boieria sutaș, având o soție cu numele Maria. Acela a născut pe acești doi luminători ai lumii și luminători ai țărilor slavonești, pe Metodie și Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfânta schimă Chiril. Deci mai întâi Metodie, ca cel ce era mai în vârstă, a slujit în cetele ostășești și, fiind cunoscut împăratului, a foșt pus voievod și trimis în părțile ce se mărgineau cu slavonii.

Aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu, ca să învețe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă învățător duhovnicesc și păstor în vremea sa. Și petrecând în rânduiala de voievod ca la zece ani, văzând pe de o parte deșertăciunea gâlcevilor vieții, iar pe de alta, supărându-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioși, a lăsat slujba de voievod și toate cele frumoase ale acestei lumi și, ducându-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rânduiala monahicească și slujea împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți ai duhurilor răutății.

Iar Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece după naștere, atunci când mama sa l-a dat la doică, ca aceea să-l hrănească cu sânul ei, el n-a voit deloc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; și părinții lui se minunau de aceasta. Iar când pruncul a fost de șapte ani și a început a învăța carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui și mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră și a zis către mine: «Alegeți ție dintr-acestea, pe care vei voi întru însoțire, ca să-ți fie ajutătoare în toate zilele vieții tale». Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai bine împodobită decât toate, cu fața luminoasă și cu toate podoabele cele de mult preț înfrumusețată, al cărei nume era Sofia”.

Iar părinții lui, socotind vedenia aceea și înțelegând că fecioara Sofia este înțelepciunea lui Dumnezeu, care avea să se dea pruncului de la Dumnezeu, s-au bucurat cu duhul și-l învățau totdeauna cu stăruință nu numai citirea cărților, ci și obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povățuindu-l la înțelepciunea cea duhovnicească și spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinstește pe Domnul și te vei întări; păzește poruncile Lui și vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăblițele inimii tale și numește înțelepciunea sora ta; iar înțelegerea să ți-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele și decât întocmirea luminii tuturor stelelor”.

Și învățând pruncul carte, sporea cu ținerea de minte și cu înțelegerea, mai mult decât toți vârstnicii săi, și avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărți le citea totdeauna și multe dintre cuvintele și tâlcuirile lui le învăța pe de rost. Și închipuind o cruce pe un perete, a scris și aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvân- tătorule de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viața te-ai arătat ca un înger; căci cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca serafimii; iar învățăturile tale cele dreptcredincioase au luminat toată lumea. Deci, te rog, primește-mă și pe mine, care cad la Tine cu credință și cu dragoste; fii mie părinte, învățător și luminător”.

Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împărăție după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Iar pe lângă Mihail, fiind încă prunc, erau puși trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist patriciul și Dromi logofătul. Acest logofăt cunoștea pe părinții lui Metodie și ai lui Constantin și, auzind de istețimea minții copilului Constantin, a trimis după el ca să învețe împreună cu tânărul împărat Mihail,’care învăța carte, ca, privind împăratul la istețimea minții lui Constantin, să se sârguiască singur a învăța degrabă. Iar pruncul s-a bucurat de aceasta foarte, și pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicând: „Dumnezeul părinților și Doamne al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înțelepciunea care șade pe scaunele Tale și nu mă lepăda pe mine de la slugile Tale, căci eu sunt sluga Ta și fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ție și să slujesc Ție, Domnului Dumnezeului meu, în toate zilele vieții mele”.

Și, ducându-l în Constantinopol și fiind dat dascălilor împără­tești, degrabă a învățat înțelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofía, aritmetica, astronomia, muzica și toate meșteșugurile elinești, încât era de mirare dascălilor săi pentru atâta istețime a minții sale. Și s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înțelepciune mai mult decât alții. El nu era înțelept numai în limba elinească, ci și în alte limbi, pentru că învățase bine scriptura latinească și vorbirea siriană și se deprinsese și cu alte limbi străine. Și îl iubea foarte logofătul, întâi pentru înțelepciune; iar al doilea pentru întreaga înțelepciune și pentru obiceiurile cele îmbunătățite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vârstă desăvârșită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în inima lui cea curată, povățuindu-l la tot lucrul bun.
Iar stăpânul său, logofătul, văzând acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult și pentru aceasta, Constantin era cel dintâi păzitor de casă în curtea logofătului, având stăpânire peste toți, și umbla cu îndrăzneală și fără opreală în împărăteștile palate, oricând ar fi voit. Această stăpânire i se dăduse, fiindcă era iubit și de împărat.

La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită de el din scăldătoarea Sfântului Botez. Acea fecioară era de neam mare și părinții săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci logofătul voia s-o însoțească cu Constantin și pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnând la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte și făgăduindu-i împreună cu bogăția și cinstea de mare boierie de la împăratul.

Iar fericitul Constantin, fugind de lume și de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului și acolo intrând într-o mănăstire, a luat pe sine chipul monahicesc. Deci a fost pentru dânsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar și de la împărat, și abia după șase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în chipul monahicesc. Deci, luându-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeșnic, și l-au silit să ia treapta preoțească în zilele preasfințitului patriarh Metodie, când încetase eresul luptei împotriva icoanelor. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii și dascăl de filosofie. Iar după puțină vreme, agarenii ce stăpâneau Siria – care pe vremea împăratului Teofil, cu îngăduința lui Dumnezeu, au biruit puterea oștirii grecești, stricând preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomenește despre aceasta în ziua a șasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinților 42 mucenici din Amoreea aceia mândrindu-se de puterea lor și batjocorind pe creștini, au trimis la Constantinopol o hulă asupra Preasfintei Treimi, zicând: „Cum voi, creștinii, zicând că este Unul Dumnezeu, îl despărțiți pe Acela în trei, mărturisind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul? Dacă puteți să ne arătați această închipuire, apoi să trimiteți la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi pentru credința voastră și să ne dovedească în cuvinte”.

Iar împăratul, sfătuindu-se cu preasfințitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriți (dregători) înțelepți. Și s-a dus fericitul acolo, râvnind apostolește după Hristos și dorind să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo și creștini, care petreceau între saracini. Și erau zugrăvite pe ușile lor, pe dinafară, chipuri diavolești, din porunca stăpânirii saracinilor; pentru că aceia, îngrețoșându-se de creștini ca de niște vrăjmași și avându-i de ocară și de batjocură, au poruncit să fie închipuit un diavol pe ușile fiecărui creștin. Deci au zis saracinii către Constantin, filosoful creștinesc: „Filosofule, oare poți să cunoști ce semn este acesta?” Iar el le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli și mi se pare că înăuntru viețuiesc creștini, iar diavolii, neputând să viețuiască înăuntru cu creștinii, fug de dânșii și petrec afară. Iar unde nu sunt pe dinafară aceste chipuri diavolești, acolo este dovedit lucru că dracii viețuiesc înăuntru cu oamenii cei uniți cu dânșii”.

Și fiind Constantin la masă în palatele domnești, înțelepții saracinilor au zis către dânsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învățătură de la Dumnezeu și a întors pe mulți oameni, încât toți ne ținem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creștinii, ținând legea lui Hristos, unul crede așa, altul altfel, și fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulți între voi care nu glăsuiți împreună și vă deosebiți cu credința și cu viața, încât fiecare crede și învață într-alt chip și își rânduiește viața într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deși toți se cheamă creștini”.

Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-ați pus înainte: despre credința creștinească în Dumnezeu și despre legea lui Hristos care se împlinește prin lucruri, și cum că cei ce se numesc creștini nu cred și petrec la fel. Deci, vă răspund mai întâi despre credință.
Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime și adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească și negrăit prin cuvintele omenești, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde și Sfântul Apostol Pavel, învățătorul nostru, a strigat: O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecățile Lui și nenumărate căile Lui!

Deci într-acel noian intră mulți din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Și cei ce sunt puternici la minte și au câștigat ajutor pe însuși Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu și află bogăția cunoștinței și a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte și s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în niște corăbii putrede pornind la înotare, se ispitesc ca să înoate pe acel noian și, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri și rătăciri, iar alții abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire și de îndoire. De aceea, mulți dintre creștini – precum ziceți – se deosebesc cu credința. Deci, astfel am zis pentru credință.

Iar despre fapte, vă adeveresc așa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeași pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti și celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc. Deci, suindu-ne pe noi spre desăvârșire, ne-a dat sfat de viată curată, fără de însurare, păzirea fecioriei și alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt ducătoare la viată prin calea cea strâmtă și cu scârbe. însă nu ne silește la aceasta – să nu fie aceea! -; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer și pământ, între îngeri și dobitoace; deci, l-a despărțit cu cunoștința și cu cugetul de animale, iar cu mânia și cu pofta l-a despărțit de îngeri și i-a dat voie liberă, căci orice voiește, face; și de care se apropie, cu aceea se și unește. Astfel ori se împărtășește cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învață înțelegerea lui cea luminată, sau se face părtaș cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupești. Și de vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voiește ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie.

Așadar, creștinii care cred în Dumnezeu, unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, viețuind cu înțelepciune în cinstită însoțire, călătoresc spre El cu înțelegere; iar alții, sârguindu-se a fi mai fierbinți către El și mai desăvârșiți robi al Lui, se ating și de viețuirea cea mai înaltă de fire, asemenea cu a îngerilor, și petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creștini se deosebesc cu viața.

Iar credința și legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, și mare și mic, poate să-l pășească fără de osteneală mare. Pentru că în legea și credința voastră nu este un lucru dumnezeiesc și insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omenești și socoteală trupească, pe care puteți cu înlesnire să le faceți. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vouă vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie și de la poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toți cu un gând vă țineți de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre. Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut așa, pentru că, singur fiind preacurat și izvor a toată curăția, voiește ca și robii Lui să viețuiască curat, ferindu-se de toate poftele, și să se apropie cu curăție de Cel curat, căci în împărăția Lui nu va intra nici un lucru necurat”.

Iarăși au zis înțelepții saracinilor: „Cum voi, creștinii, Îl despărțiți pe Dumnezeu în trei și ziceți Tată, Fiu și Duh? Dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi dați-i Lui femeie, ca să se rodească din El mulți dumnezei”.

Răspuns-a filosoful creștinesc: „Nu huliți Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învățat a o mărturisi de la Sfinții Prooroci cei de demult, de care nici voi nu vă lepădați, fiindcă țineți împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar ființa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza și căldura; tot astfel sunt și în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu-Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârșit, nici început, tot așa și Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit; și, precum din rotunjimea soarelui ies razele și căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naște Fiul și iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare și luminează toată partea cea de sub cer este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl și arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeași rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Același Tată împreună cu Fiul, are ieșirea mai înainte de veci; deși se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinților Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuiește din trei lucruri: din rotunjime, din rază și din căldură, nu se desparte în trei sori, deși fiecare lucru își are osebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui și alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot așa și Sfânta Treime, deși are trei fețe: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.

Căci și strămoșul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziți – când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceți aminte de Scriptura care povestește aceasta, I s-a arătat în trei fețe. Și, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbați stând lângă el, și s-a închinat până la pământ și a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiți, el vedea trei bărbați și vorbea Unuia singur, zicând: Doamne, de am aflat dar înaintea feței Tale…, pentru că a cunoscut acel sfânt strămoș, că Dumnezeu este Unul în trei fețe”.

Deci, înțelepții saracinilor tăceau neștiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceți voi, creștinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu dintr-o femeie obișnuită, ci dintr-o fecioară nemăritată și preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul și preasfântul pântece fecioresc, a țesut trupul lui Hristos-Dumnezeu și mai presus de fire a înființat întruparea și nașterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naștere a fost fecioară, tot astfel și în naștere și după naștere a rămas fecioară curată, așa voind Dumnezeu, la a Cărui voie se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voiește Dumnezeu, acolo se biruieșle rânduiala firii. Iar cum că Hristos S-a născut din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturisește și proorocul Mahomed, scriind astfel: «S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună glăsuindu-se cu El, să nască Fiu»”.

Iarăși au zis saracinii: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuință era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om obișnuit în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel de rând se naște din femeie măritată, iar nu din fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămislește după fire din bărbat, iar nu din venirea și lucrarea cea osebită a Sfântului Duh”.

Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceți precum vă poruncește Acela? Căci vă poruncește vouă să vă rugați pentru vrăjmași, să faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc pe voi, să întoarceți fața celor ce vă bat. Iar voi nu faceți așa, ci faceți cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuțiți armele și îi ucideți în război”.

Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci și se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârșit numai o poruncă? Sau cel ce le împlinește pe amândouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care împlinește amândouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm și să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis și aceasta: Nimeni nu poate să arate în viață o mai mare dragoste, decât acela ce-și pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă deosebi; iar în cele de obște ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe frații noștri, să robiți împreună cu trupurile și sufletele lor, silindu-i la fapte rele și potrivnice lui Dumnezeu”.

Saracinii iarăși au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine și pentru alții; iar voi, pentru ce nu faceți acest lucru și nu voiți să dați dajdie? Dacă vă apărați unul pe altul, apoi să dați dajdie pentru frații voștri neamului nostru ismailitean, cel atât de mare și tare”. Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învățătorului său și voiește a umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă după învățător, ci îi poruncește să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmașul lui?” Ei au răspuns: „Este vrăjmaș”. Zis-a filosoful: „Hristos, când a dat dajdie, care împărăție era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?” Iar ei au zis: „Romană”. Zis-a filosoful: „Deci noi, urmând învățătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce șade în Roma cea nouă și stăpânește pe Roma cea veche, iar voi, căutând de la noi dajdie, ne abateți pe noi de la urmarea lui Hristos și vă faceți nouă vrăjmași”.

Niște întrebări și răspunsuri ca acestea și altele mai multe i s-au pus lui Constantin mai multe zile, în vorbele cele cu înțelepții saraci- nilor, dar a rămas nebiruit filosoful creștin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas rușinați de dânsul în toate cuvintele împotrivă și în socotelile lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat lui în taină să bea otravă de moarte. Iar Domnul, Cel ce a zis: Dacă veți bea ceva de moarte, nu vă va vătăma.Acela a păzit pe robul Său întreg și nevătămat și l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste și cu daruri de la boierul saracinilor.
Iar după ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat și de la sfințitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a așezat la un loc liniștit, luând aminte de mântuirea sa și având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obișnuita gustare a hranei, le împărțea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijește de toți în toate zilele și Care deschide cu bunăvoință mâna Sa și satură pe tot cel viu.

Iar odată, sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mâhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dânsul: „Cel ce a hrănit mai mulți ani în pustie oarecând pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească și pe noi în această zi? Ci, ducându-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, și să așteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi”. Și sosind ceasul prânzului, a adus la dânsul un om oarecare zece galbeni și o sarcină cu tot felul de mâncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, și a început a viețui împreună cu dânsul în nevoințele monahicești, petrecând în pustnicie și îndeletnicindu-se totdeauna în rugăciuni și cu citirea cărților.

În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicând: „Noi de la început știm pe un Dumnezeu, Care este peste toate și Aceluia ne rugăm, închinându-ne la răsărit; însă ținem oarecare obiceiuri de rușine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credința lor și mulți din noi au trecut la credința evreiască”. Asemenea și saracinii ne pleacă la credința lor, zicând: „Credința noastră este mai bună decât a tuturor neamurilor”. Pentru aceea, noi căutăm sfatul cel de folos nouă de la voi, cu care ținem vechiul prieteșug cu dragoste, și cerem să trimiteți la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii și cu saracinii și, de-i va birui, apoi vom primi credința voastră.

Atunci împăratul Mihail cu preasfințitul patriarh Ignatie, urmă­torul Sfântului Metodie, făcând cercare pentru filosoful Constantin, l-au chemat de la muntele Olimpului și doreau să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar și a muri pentru Hristos, a voit cu osârdie calea aceea și a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce știa parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dânsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioși cu lumina sfintei credințe. Deci Metodie nu s-a lepădat a merge cu dânsul pentru Hristos și s-au apucat amândoi de călătorie, ca unul prin binecuvântatele cuvinte, iar celălalt, cu rugăciunea cea primită de Dumnezeu, să poată mântui sufletele cele pierdute, ajutându-le lor dumnezeiescul dar. Și ajungând la cetatea Hersonului, care se mărginește cu cozarii, au zăbovit acolo multă vreme, până ce au învățat bine limba cozăcească, căci cozarii vorbeau cu limba slavonească. Tot acolo s-au deprins și cu limba evreiască, și au adus la Sfânta Credință și la Botez pe un samarinean cu fiul lui.

Și auzind de moaștele Sfântului sfințit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaște, pentru care se povestește astfel: Când Sfântul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor a întors acolo la Hristos; dar ighemonul Avfidian l-a înecat în mare, din porunca cezarului Traian, legându-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creștinii trupul lui. Iar credincioșii stăteau pe mal, tânguindu-se și privind la înecarea sfântului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioși, Cornelie și Fiv, au grăit către creștini: „Să ne rugăm toți cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului”.

Și rugându-se către Dumnezeu poporul creștinesc, s-a depărtat marea în sânurile sale ca la trei stadii, iar poporul mergând pe uscat precum oarecând israelitenii la Marea Roșie, a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, și acolo zăcea trupul sfântului, iar ancora cu care fusese înecat zăcea aproape de dânsul. Deci, voind credincioșii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniți mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfântului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot așa marea până la șapte zile, dând cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Și s-a făcut așa vreme de șapte sute de ani, de la împărăția lui Traian până la împărăția lui Nichifor împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omenești, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăției lui Nichifor. Și din această pricină era mâhnire între creștini.

Și trecând după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiții frați Constantin și cu Metodie s-au dus la Herson și s-au sârguit pentru aflarea cinstitelor moaște ale Sfântului Clement, îndemnând spre aceasta și pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului, care s-a dus mai întâi la Constantinopol, la împărat și la patriarh, înștiințându-i de aceasta și, primind sfat de la dânșii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfânta Sofia. Apoi, ducându-se la Herson, a mers la marginea mării cu acești fericiți învățători, Metodie și Constantin, și cu tot poporul, cu psalmi și cu cântări, voind să-și câștige dorința. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie și la miezul nopții a strălucit o lumină din mare și s-a arătat deasupra apei mai întâi capul, iar după aceea toate moaștele Sfântului Clement; și, luându-le, le-au pus în corabie și, ducându-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinților Apostoli. Iar fericiții Constantin și Metodie, luând o părticică oarecare, au purtat-o la dânșii totdeauna, până ce au dus-o la Roma.

După aceasta s-au dus la cozari și au fost primiți cu cinste de Cagan, boierul cozarilor, căci aveau și scrisoare către Cagan de la împăratul grecilor. Și multă întrebare a avut acolo fericitul Constantin cu iudeii și cu saracinii; căci dânsul avea mai multă învățătură decât Metodie, care nu-și petrecuse anii tinereților în învățătură, ci s-a îndeletnicit mai mult cu puterea de voievod pe care o avea și cu lucrurile poporului, decât cu citirea cărților. Iar Constantin s-a ocupat din tinerețe cu învățătura și cu încercarea înțelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte și gata să dea răspuns la orice întrebare.

Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioșii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dum­nezeu. Și unul din cozari a zis către dânsul: „Voi, grecii, aveți obicei rău, pentru că puneți la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum ați pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădându-l pe acela, ați pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Și, ucigându-l și pe acela, ați pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe când la noi nu este așa, deoarece avem ai noștri cagani (împărați), din casa și din neamul caganilor, și nu împărățește cineva într-alt chip, de nu va fi din seminția împără­tească”. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu când a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?” Auzind acestea cozarul, a tăcut.

După aceea a zis iarăși cozarul: „Voi țineți cărțile în mâini, spuneți pilde dintr-însele; iar noi nu facem așa, ci grăim din gurile noastre toată înțelepciunea, nemândrindu-ne în scripturi precum vă mândriți voi; căci avem înăuntru înțelepciunea, ca și cum ar fi înghițită în noi”. Grăit-a Constantin: „De ai întâmpina vreun om gol, care ar zice: «Am multe haine, aur și averi!», oare l-ai crede, văzându-l gol și neavând nimic în mâini?” Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol”. Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghițit toată înțelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi câte neamuri au trecut de la Adam și de la Moise și care neam și în care parte a pământului și-au avut stăpânirea lor”. Și cozarul, neputând să răspundă la această întrebare, a tăcut.

Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghițit toată înțelepciunea și ai fi înțelept fără de cărți!” Și când erau la masă la cagan, luând caganul un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura”. Iar Constantin, filosoful cel creștin, luând un pahar, a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu și al Cuvântului Lui, prin Care cerurile s-au întărit, și al Duhului cel de viață făcător, prin care se ține împreună toată puterea făpturii celei zidite”. Zis-a Cagan: „De asemenea ținem pentru Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decât numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviți Treimea, iar noi slăvim pe Unul Dumnezeu, precum învață și cărțile evreiești”. Grăit-a filosoful: „Dacă vă învățați din cărțile evreiești a cunoaște pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleași cărți o să cunoașteți și pe Sfânta Treime, deoarece cărțile evreiești propovăduiesc în proorocii pe Cuvântul și pe Duhul, precum zice proorocul și împăratul David: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

Iată, aici se văd limpede trei într-o Unime: Domnul și Cuvântul Lui și Duhul. Domnul este Dumnezeu-Tatăl, Cuvântul este Dumnezeu-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfânt; însă, precum nu sunt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvântul și cu Duhul Său, tot așa nu sunt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul Dumnezeu este cinstit. Deci, socotește și de aici, dacă cineva, făcându-ți ție cinste, nu ți-ar cinsti cuvântul tău și duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste; iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvântul tău și pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre ei ar fi adevărat cinstitor al feței tale cele împărătești?” Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste”.

Filosoful a răspuns: „Deci și noi, cei ce cinstim pe Sfânta Treime – pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh -, suntem mai adevărați și mai buni cinstitori de Dumnezeu decât voi. La aceasta ne-am învățat din cărțile proorocești, căci și Sfântul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeu-Fiul, zicând: Ascultă-mă pe mine, Iacove și Israele, pe care eu te chem; eu sunt cel dintâi și eu sunt în veci. Și acum Domnul m-a trimis pe mine și Duhul Lui. Acest cuvânt al Sfintei Scripturi l-au arătat luminat părinții noștri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Și de la cine este trimis, dacă nu de la Tatăl și de la Sfântul Duh al Tatălui?”

Deci printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulțime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creștinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pântece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putință nici a căuta, necum să-L nască pe El?” Filosoful, arătând cu degetul spre Cagan și spre sfetnicul lui dintâi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întâi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan și să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească și să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit așa, nebun sau cuminte?” Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela”.

Filosoful i-a întrebat iarăși pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?” Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decât toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înțelegător și este zidit după chipul lui Dumnezeu”. Atunci filosoful a zis: „Apoi neînțelegători sunt aceia care grăiesc că este lucru cu neputință ca în pântecele firii omenești să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise îl știu încăput. Oare rugul, fiind făptură neînsuflețită și nesim­țitoare, este mai cinstit decât făptura cea simțitoare și înțelegătoare, care este cinstită cu suflet după asemănarea lui Dumnezeu? Dumnezeu încăpea în vifor, în nor, în fum și în foc, când Se arăta lui Iov, lui Moise și lui Ilie; și ce lucru de mirare este că în făptura cea mai cinstită și însuflețită a încăput Hristos, vrând să se arate pe pământ, să petreacă cu oamenii și să-i tămăduiască de rănile morții, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam? Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului și a morții, de la cine putea să se dea tămăduire și înnoire, dacă nu de la însuși Făcătorul? Răspundeți-mi mie, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe eil Căci Cuvântul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Și cum acest Cuvânt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cea cu întruparea Lui? Au doară vreun doctor, vrând să tămăduiască vreun om rănit, lipește plasturele de lemn sau de piatră, iar nu de omul cel bolnav?

Deci și Dumnezeu a lipit pe Cuvântul Său Cel Unul Născut, nu de lemn – deși în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră – deși în munții cei de piatră ai Sinaiului și în Horeb a fost văzut de Moise și Ilie ci l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte și l-a împreunat tare, binevoind a Se sălășlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt în pântecele cel curat și fecioresc, iar nu în cel de femeie oarecare a se întrupa și a se naște dintr-însa. După cum a zis mai înainte Isaia: Iată, fecioara va zămisli în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu, lată proorocul zice lămurit că Dumnezeu-Fiul este născut pe pământ din Fecioară curată și nenuntită.

Iar cum că era de trebuință ca Dumnezeu să Se sălășluiască în ea, pentru mântuirea noastră, aduceți-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărțile voastre, că Moise, în muntele cel pietros și în glasul trâmbiței întinzându-și mâinile, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: «Nu te mai arăta nouă de acum, Doamne îndurate, ci sălășluiește-Te în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre». Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălășluiască în pântecele noastre, apoi pentru ce voi vă împotriviți nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălășluit în pântece femeiesc și s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană și neispitită de nuntă. Și se sălășluiește în pântecele noastre, când noi, creștinii, ne împărtășim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărțile voastre; și, după mărturia rabinului vostru, Ahila, Dumnezeu s-a sălășluit în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre”.

Și sfârșindu-se prânzul, toți s-au risipit, hotărând ziua în care iarăși aveau să vorbească despre toate acestea. Și sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a șezut la locul său și a poruncit lui Constantin și lui Metodie, dascălii cei creștini, să șadă; și au zis către dânșii iudeii: „Spuneți-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întâi: legea lui Moise sau legea pe care o țineți voi, creștinii?”

Iar fericitul Constantin filosoful a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea ați întrebat despre lege, care este mai întâi, ca să puteți zice, că cea dintâi este mai bună?” Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintâi, de vreme ce legea dintâi va să fie mai mare și mai bună”. Zis-a filosoful: „Dacă voiți să țineți legea cea dintâi, apoi abăteți-vă de la deșarta tăiere împrejur”. Zis-au iudeii: „Pentru ce grăiești așa?” Zis-a filosoful: „Spuneți cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintâi sau întru netăiere împrejur?” Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur”. Filosoful a zis: „Au nu lui Noe mai întâi Dumnezeu mai înainte de tăierea împrejur i-a dat legea, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam și după căderea aceluia? Pentru că a pus așezământ lui Noe, ca să nu se verse sângele omenesc; iar cel ce varsă sângele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sângele lui să se verse în locul sângelui vărsat de mâinile aceluia. Asemenea a dat așezământ și de mâncarea verdețurilor, și pentru fiare, și pentru dobitoace, și pentru păsări și pentru pește. Și a zis către Noe: Iată, Eu pun așezământul Meu vouă și seminției voastre după voi”. Zis-au iudeii: „însă așezământul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe «legea Mea», ci vă pun vouă așezământul Meu\ iar noi ne ținem de lege”. Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur a voastră cum o țineți, oare ca pe o lege sau într-altfel?”.

Aceia au zis: „O ținem ca pe o lege”. Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ, pentru că a grăit către Avraam: Așezământul Meu să-l păzești tu și seminția ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, și va fi semn de așezământ între Mine și voi. Și iarăși: Va fi așezământul Meu pe trupurile voastre, întru așezământ veșnic.

Iată, vedeți că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ. Deci, veți lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă așezământul tăierii împrejur îl aveți ca pe o lege, apoi și așezământul dat lui Noe sunteți datori să-l aveți ca pe o lege și să-l numiți pe el cea dintâi lege, pe care Dumnezeu a dat-o mai întâi neamului cel izgonit din rai și celui păzit de potopul apelor”. Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege și de aceea noi ne ținem”.

Grăit-a filosoful: „Dacă așezământul dat lui Noe nu este lege, ci numai așezământ – de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci așezământ apoi și legea cea dată prin Moise nu este lege, de vreme ce Același Dumnezeu, în capitolul unsprezece la Proorocul Ieremia, nu o numește lege, ci numai așezământ, pentru că așa scrie acolo: Ascultați cuvintele acestui așezământ, pe care Domnul Dumnezeu le grăiește lui Israel: Blestemat este bărbatul cel ce nu ascultă cuvintele acestui așezământ, pe care l-am poruncit părinților voștri, în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului. Iar dacă acel așezământ vă este vouă lege, atunci și așezământul dat lui Noe este cu adevărat lege; și anume legea cea dintâi, care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiți și acum a vă ține, ca de cea dintâi, neascultând de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam și a lui Moise; de vreme ce singuri ați zis mai întâi, că legea cea dintâi este mai bună, și aceleia se cuvine a vă supune”.

Iar iudeii, abătându-se de la aceasta la alta, au zis: „Câți s-au ținut de legea lui Moise, toți au plăcut lui Dumnezeu; și noi, ținân- du-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuți lui Dumnezeu. Iar voi, aflându-vă vouă singuri altă lege nouă, vă țineți de a voastră, iar legea cea veche a lui Dumnezeu o călcați”.

Răspuns-a filosoful: „Bine, facem așa. Că și Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ținut numai de așezământul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea și Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulându-se cu legile de mai înainte, cu a lui Noe și cu a lui Avraam; deci și noi facem după chipul acesta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu lepădau legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe ale amândurora, ci, împlinind neajunsurile, a arătat voia cea desăvârșită a Domnului, prin scrierile de legi cele mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întărită; tot așa nici noi nu lepădăm nimic din așezământul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise, ci ținem toate acelea, adică a ști pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura, a nu ucide, a nu fura și celelalte; dar lepădăm pe acelea care nu sunt scrise pe lespezile lui Moise și care sunt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvântătoare și altele de felul acesta, care au fost umbre și închipuiri ale legii celei noi, care urma să fie după acestea. Care, după ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuință era să păzim umbra, având însuși lucrul în mâini”.

Zis-au iudeii: „Dacă acele rânduieli și așezăminte din legea noastră cea veche – afară de tablele lui Moise -, ar fi fost umbră și închipuire a legii voastre celei noi, precum grăiești tu, apoi ar fi știut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea. Că umbra și chipul vrea să însemne fața aceluia, pe care l-ar fi așteptat să-l vadă cu ochii. Iar de vreme ce nu așteptau legea voastră, deci rânduielile și așezămintele legii noastre cele vechi – cele afară de tablele lui Moise nu sunt închipuiri și umbre, ci singur adevăr, pe care și vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr”.

Grăit-a filosoful împotriva acestora: „Dacă scriitorii de lege cei de demult, în așezământul cel vechi, n-ar fi știut de aceea, cum că după dânșii era să se așeze Legea cea nouă și nu ar fi așteptat-o pe ea, apoi aș fi zis vouă așa: Când întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat așezământul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea și altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dânsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit așezământul Său cel dintâi, ca să-i fie lui veșnic în neamuri. Asemenea și lui Avraam, dându-i așezământul, oare i-a spusjui că mai pe urmă îi va da altă lege și lui Moise întru a sa vreme? însă pentru așezământul nostru cel nou, cu adevărat a făcut știre prin sfinții Săi prooroci. Ascultați pe Ieremia strigând: Iată, vor veni zile, zice Domnul, și voi pune așezământ nou casei lui Israel și casei lui Iuda, nu după așezământul pe care l-am așezat părinților lor, în ziua în care, luându-i Eu pe dânșii de mână, i-am scos din pământul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru așezământul Meu și Eu i-am defăimat pe dânșii. Iată, vedeți prooroc ie dovedită, pentru așezământul nostru cel nou?

Și iarăși Isaia a zis mai înainte pentru dânsul, grăind despre fața Domnului: Nu vă aduceți aminte de cele dintâi și să nu gândiți de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc și le veți ști pe ele. Așa au știut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou; și o așteptau pe aceea, proorocind despre dânsa. Deci rânduielile și așezămintele legii voastre celei vechi au fost umbră și închipuire a Legii noastre celei așteptate, iar nu însuși adevărul, și se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe niște netrebnice”.

Deci, iudeii, neștiind ce să răspundă împotriva acesteia, alta au început, zicând: „încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume”. Grăit-a filosoful: „Ce așteptați voi încă mai mult? Iată, stăpânirea împărăției și a domniei voastre, care, după proorocia strămoșului Iacov, trebuia să fie numai până la venirea lui Mesia, a încetat acum. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat și slava Domnului s-a mutat de la voi la neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Domnul Atotțiitorul, și jertfe nu voi primi din mâinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui și până la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri și în tot locul se aduce tămâie și jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.

Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voiești, precum vedem, ca și pe neamuri să le numești binecuvântate, precum și noi, care suntem sămânța lui Avraam, suntem binecuvântați”. Răspuns-a Constantin: „întru sămânța lui Avraam, și noi, neamurile, ne binecu­vântăm întru Mesia, Cel ce a ieșit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui lesei și a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvânta întru tine toate semințiile pământului; și către Isaac: Se vor binecuvânta întru seminția ta toate neamurile pământului. Asemenea a zis către Iacov și David: Se vor binecuvânta în El toate semințiile pământului și toate neamurile II vor ferici pe El. Că precum pentru seminția lui Avraam, așa și pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecând binecuvântând pe Iuda: Nu va  coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate lui. Și iarăși Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului – adică Ierusalimului – venirea împăratului cel blând, șezând pe asin, mânzul asinei, zice: Va pierde căruțele din Efrem și caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război și va zice pace neamurilor.

Iată, vedeți, că nu numai pentru voi, iudeii, ci și pentru neamuri a venit Mesia? Și mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decât pentru voi. Căci voi nu L-ați primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-ați ucis, iar neamurile au crezut într-însul. Voi v-ați lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. De aceea și El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales și Se preamărește într-însele. Iar cum că acum a venit cu adevărat Mesia, să vă încredințați de la Sfântul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întâiul an al împărăției lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat până la venirea lui Mesia în lume, ani șapte săptămâni, iar fiecare săptămână cuprinde câte șaptezeci de ani; iar anii cei adunați ai tuturor săptămânilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără și Talmudul vostru. Iar cât de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiți, au doar nu veți afla mai mult de opt sute de ani trecuți, după săvârșirea săptămânilor celor spuse lui Daniil de înger? însă vă întreb pe voi: care împărăție o socotiți voi că este de fier, pe care Daniil a tâlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?”

Zis-au iudeii: „împărăția Romei este cea de fier”. Iarăși i-a întrebat pe dânșii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mâna omenească, care a sfărâmat trupul cel văzut?” Au răspuns: „Piatra este Mesia”. Filosoful a zis: „Oare nu vedeți adevărul, că împărăția Romei, care slujea idolilor, acum a trecut de când a venit în lume Mesia, iar în locul împărăției Romei, celei închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăție creștină, nerisipită în veci, așa numită cu nume nou, după proorocia Sfântului Isaia, care a grăit oarecând către voi: Va rămâne numele vostru spre săturarea celor aleși, iar pe voi vă va ucide Domnul. Iar întru cei ce-I slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvânta pe pământ, pentru că vor binecuvânta pe Dumnezeul Cel adevărat”.

Zis-au iudeii: „Noi suntem sămânța cea binecuvântată din Sim, binecuvântați de părintele nostru Noe, iar voi nu sunteți binecu­vântați”. Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvântarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvântat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătățit, iar din binecuvântarea aceluia nimic n-a ajuns la voi. Iar către Iafet, din care suntem noi, a zis Noe: Să înmulțească Domnul pe Iafet și să se sălășluiască în locașurile lui Sim. Singuri vedeți lățimea creștinătății, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuținați; și unde ați locuit voi oarecând în Ierusalim, acolo se binecuvintează și se preamărește acum de creștini numele Domnului nostru Iisus Hristos”.

Această întrebare despre credința creștinească, pe care a avut-o fericitul Constantin filosoful cu iudeii, a ținut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieșind în toate zilele și întrebându-se cu necredincioșii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învățătorul cel slavonesc, a alcătuit cele zise în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puține din cele multe. Și a avut întrebări nu numai cu iudeii, ci și cu saracinii și pe toti i-a biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a i s-a făgăduit să dea gură și înțelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toți cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, și boierii lui, și mulțime din popor au crezut în Hristos și au luat Sfântul Botez, însă nu toți, ci numai o parte dintre ei.

După aceea, cuvioșii dascăli Constantin și Metodie, sădind bine sfânta credință între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsând cozarilor, în locul lor, pe preoții cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulțumindu-i și zicând: „Pe niște bărbați ca aceștia învățați ne-ai trimis nouă, stăpâne, care lămurit ne-au încredințat și ne-au învățat pe noi că este adevărată credința creștinească. Deci, luminându-ne noi prin Sfântul Botez, am poruncit întru stăpânirea noastră, ca tot cel ce va voi, să se boteze; și nădăjduim că tot pământul nostru va veni întru creștineasca săvârșire; deci suntem prieteni ai împărăției tale și gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuință”.

Și slobozind Cagan pe fericiții învățători Constantin și Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicând: „Dă-ne nouă câți robi grecești ai aici; pentru că aceia ne sunt nouă mai mari decât toate darurile”. Și au adunat din cei robiți ca două sute și i-au dat lor, și s-au dus în cale, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.

Și mergând ei împreună cu robii cei eliberați prin locuri pustii și fără de apă, toți slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflând undeva un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăștiindu-se toți prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci scoate apă de aceasta și cred că Cel ce a prefăcut israelitenilor oarecând apa cea amară întru dulceață, Acela și nouă, celor însetați, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia”. Și după ce a scos-o și a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea și rece ca în vreme de iarnă; și, bând toți, s-au răcorit și au preamărit pe Dumnezeu.

Și sosind ei la Herson, după ce au șezut cu episcopul seara la masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpâne, și să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvântarea cea mai de pe urmă”: Iar cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineață Constantin voiește să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus deosebi la unii, cum că episcopul îi va lăsa, pentru că dimineață se va duce către Dumnezeu; și așa a fost, că a doua zi episcopul a murit.

Și ducându-se ei la Constantinopol, au fost primiți cu multă cinste și cu bucurie de împărat, de patriarh și de tot soborul, ca apostolii lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, și voiau ca să-i ridice pe ei la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lângă biserica Sfinților Apostoli.

După aceasta, ceilalți domni ai limbii slavonești, Rostislav și Sviatopolc ai Moraviei, și alții care atunci primiseră în parte creștineasca credință, însă neînțelegând încă tainele ei și auzind cum s-a luminat țara cozarilor prin învățătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicând: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească și dorește să țină legea creștinească, însă nu avem un învățător care să ne arate desăvârșit sfânta credință și care să ne povățuiască, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ție, stăpâne, îngrijește-te de mântuirea noastră și trimite-ne un episcop și învățător care să ne învețe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate țările”. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul și cu tot sfințitul sobor, a chemat iarăși pe fericitul Constantin și pe Metodie și i-a rugat să se ducă în părțile slavonești, ca să învețe, precum fusese și la cozari. Și a silit pe Sfântul Constantin să ia vrednicia arhierească, deși nu voia.

Iar el, mai întâi a postit patruzeci de zile și, ajutându-i darul -Sfântului Duh, a aflat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci și opt de litere, ca să poată tălmăci cărțile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui și fericitul Metodie. Și întâi a început a tălmăci Sfânta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvântul… și celelalte. Și aceasta a arătat-o împăratului și patriarhului și la tot soborul și toți au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, având cu îndestulare toate cele de trebuință din dările împărătești.

Și ajungând în părțile slavonești, pretutindeni au fost primiți cu cinste de boieri și de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulți copii și să-i învețe pe ei alfabetul și cărțile cele nou tălmăcite: Ceaslovul, Psaltirea și altele. Acolo au zăbovit patru ani și mai mult, luminând și întărind în dreapta credință toate părțile slavonești. Și au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.

Auzind despre aceasta mulți arhierei și preoți, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cârti, că săvârșesc Sfânta Liturghie într-o limbă străină, nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvârșească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreiește, grecește și latinește. însă sfinții învățători slavonești au răspuns unora ca aceia: „Dumnezeu plouă și răsare soarele peste toți. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Și iarăși: Strigați Domnului tot pământul, cântați Domnului cântare nouă… De vreme ce a venit Domnul ca să mântuiască toate neamurile, deci toate neamurile să preamărească pe Domnul în graiul limbii lor”.

Și auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dânșii, le-a scris, chemându-i cu dragoste la Roma. Și s-au supus dorinței lui și au mers la dânsul, dar până să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit, iar în locul lui a venit Adrian, dar și acela a fost bucuros de dânșii, pentru că, auzind că ei se apropie de cetatea Romei și încă și purtând cu dânșii o oarecare părticică din moaștele Sfântului Sfințitului Mucenic Clement, Papa Romei – precum s-a zis mai sus i-a întâmpinat cu cinste și a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcându-le primire iubită, le-a dat odihnă, apoi, lăudând tălmăcirea cărților în limba slavonească și întărind Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor celor ce ar îndrăzni a cleveti și a huli citirea, cântarea și Liturghia slavo­nească. Și săvârșeau acești sfinți învățători, Metodie și Constantin, Sfânta Liturghie în slavonește, în mijlocul Romei, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit și slăvit în toate neamurile.

Și zăbovind ei în Roma, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit și a luat descoperire în vedenie de la Dumnezeu despre sfârșitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cântând aceasta: De cei ce mi-au zis mie: Merge-vom în curțile Domnului, mi s-a veselit duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfânta schimă și a fost numit Chirii. Și zăcând în boală cincizeci de zile, după aceea a încredințat episcopia sa fratelui său mai bătrân, Metodie, și și-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfântului Clement, în care a fost pusă și părticica sfintelor moaște ale lui Clement, cea adusă de ei.

Iar după sfârșitul Sfântului Chirii, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie. Și, ducându-se acolo, își avea scaunul său în cetatea Panoniei, la locul Sfântului Apostol Andronic, ucenicul și rudenia lui Pavel, care a fost acolo oarecând episcop și căruia, urmându-i acest arhiereu și învățător Metodie, a arătat multe nevoințe și osteneli, lărgind sfânta credință și întrebându-se cu evreii și cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele și cu facerile de minuni, răbdând primejdii și izgoniri și tălmăcind multe cărți din limba greacă în cea slavonă. Și, îndreptându-și bine păstoria mulți ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostolește cu osârdie, împreună cu fratele său, Sfântul Chirii, și amândoi stau împreună înaintea Lui întru viața veșnică, slăvindu-L pe El cu toți sfinții, în vecii cei nesfârșiți. Amin.