Vindecarea slăbănogului

Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului:

Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!

(Marcu 2, 5)

Iubiţi întru Hristos fraţi şi surori!

Evanghelia de azi răsună în toate bisericile ortodoxe de pretutindeni. În acest fragment evanghelic se vorbeşte despre nemărginita dragoste a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, dar şi despre marea putere a rugăciunii pentru aproapele. Mântuitorul nostru Iisus Hristos învăţa într-o casă arhiplină de oameni – pentru că mulţimi multe veneau să-l asculte pe Cel crezut proroc puternic în faptă şi în cuvânt (Luca 24, 19). Faima Sa mergea înaintea Lui, de aceea oriunde venea acest mare Învăţător, se adunau mii şi mii de oameni. Unii L-au primit drept Cuvântul întrupat a lui Dumnezeu, alţii erau curioşi să asculte ceva nou, alţii veneau la un mare doctor. Însuşi Viaţa a venit să sufle viaţă în trupul muribund al făpturii. Şi cel care s-a luminat din interior cu lumina lui Hristos nu mai gustă moartea, pentru că nu este nimic comun între moarte şi Viaţă. Cei îndrăciţi se vindecau, şchiopii începeau să meargă, orbii vedeau, surzii auzeau, leproşii se curăţeau, cei scârbiţi primeau mângâiere. Şi doar cei cu inima împietrită rămâneau cu ochii întunecaţi şi urechile astupate de ură şi necredinţă. De aceea Mântuitorul şi spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 28-29).Evanghelia de azi ne spune că era atât de multă lume în casa în care se afla Iisus, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii (Marcu 2, 2). Oamenii s-au înghesuit atât de mult, încât nici măcar un copil micuţ nu ar fi putut trece prin acea mulţime însetată de cuvântul Său– Hristos le grăia lor cuvântul.

Şi iată, vedem cum credinţa a 5 oameni a făcut o minune – unul era slăbănogul şi ceilalţi erau cei patru prieteni ai săi care l-au adus purtându-l pe umerii lor. Văzând mulţimea şi dându-şi seama că nu vor putea intra, ei au recurs la un gest disperat – au desfăcut acoperişul casei şi au coborât prin spărtură patul cu prietenul lor. Credinţa acestora L-a mişcat profund pe Iisus, iar gestul lor a fost mai grăitor decât orice cuvinte – şi Mântuitorul nu S-a lăsat rugat, ci l-a slobozit pe bietul om, zicându-i „Fiule, iertate-ţi sunt păcatele” (Marcu 2, 5).

Ceea ce a urmat întotdeauna L-a mirat pe Iisus. Hristos se mira doar de două lucruri – de credinţa, ca a acestor cinci, şi de necredinţa, ca a celor care au început imediat a murmura, zicând „Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” (Marcu 2, 7). Dar în cea din urmă întrebare se conţinea însuşi răspunsul. Afară numai de Dumnezeu nimeni nu poate nici păcatele să le ierte, nici să vindece pe cineva. În această întrebare şi în acest răspuns se conţine întreaga Evanghelie: Dumnezeu s-a făcut Om, a trăit printre oameni, a predicat Cuvântul Vieţii, a vindecat bolile şi a nimicit moartea prin Învierea Sa. Pentru că boala, în general, este o consecinţă a păcatului, şi după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru”. (Romani 6, 23). Boala este mica moarte, este şi pedeapsa pentru neascultarea omenirii, dar poate fi şi o vitamină, o cale spre smerenie, spre vindecare şi restaurare a omului integru. În cazul acestor patru, boala prietenului lor a fost bătaia lui Hristos la uşa inimilor lor. Prietenul lor a suferit inclusiv pentru ei – şi aceştia au înţeles că el are nevoie de dragostea, credinţa şi rugăciunea lor. Prin boala slăbănogului aceşti patru au primit luminarea ochilor duhovniceşti, inimile lor se înmuiaseră, iar dragostea lor a început să fie lucrătoare.

La această dragoste materializată în fapte concrete ne cheamă Sfânta Evanghelie de azi, dragii mei. Nu ni se vorbeşte ca ei să fi rugat ceva pe Hristos, însă ni se povesteşte despre fapta lor – prin care şi noi suntem chemaţi să desfacem acoperişurile, să urnim munţii din loc pentru aproapele nostru.

Ce au făcut martorii acestei vindecări miraculoase? „…Erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu 2, 12). Să fi fost printre aceştia măcar unul dintre cărturarii care murmuraseră cu vreo câteva clipe înainte? Domnul ştie.

Dea Domnul să strălucească Lumina Sa în inimile tuturor. Amin!

Preotul Constantin Cojocaru

Vindecarea celui slăbănog în Capernaum