Vlădica Longhin Jar, cu dragoste şi disperare pentru vremurile de acum

Preasfinţitul Longhin Jar s‑a născut pe 19 august 1965, în fosta localitate românească Mihoreni, devenită Petrasevka şi alipită la URSS după 1940, astăzi parte a Ucrainei. A primit la botez numele de Mihail. A avut o copilărie dramatică, rămânând orfan de ambii părinţi. La 24 de ani a fost hirotonit preot şi a pus apoi bazele unor orfelinate în care astăzi sunt îngrijiţi 400 de copii, din care 84 sunt bolnavi de SIDA, iar 82 au malformaţii congenitale.

Încă de când era preot de mir a început ridicarea unei mânăstiri la Bănceni, localitate aflată la doar şapte kilometri de graniţa cu România şi la 20 de kilometri de Cernăuţi. Soţia sa a făcut acelaşi lucru la Boian. Astăzi, monahii şi monahiile celor două mânăstiri se îngrijesc de cei 400 de orfani. După întemeierea celor două mânăstiri şi Părintele Mihail şi preoteasa lui s‑au călugărit, părintele primind numele de Longhin. În anul 2012, Părintele Longhin Jar a fost hirotonit Episcop‑vicar al eparhiei Cernăuţi. Amănunte despre viaţa sa tumultuoasă, aşezată în slujba lui Hristos, găsiţi în numărul 83 (mai 2014) al revistei Lumea Monahilor.

Părinte, eu scriu pentru Lumea Monahilor, o revistă din România. Dacă vreţi să spuneţi ceva monahilor români, mai ales pentru vremurile de acum, ce sfaturi le‑aţi da?

Eu cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, monahii şi monahiile şi‑au ales calea cea mai frumoasă, viaţa cea mai grea şi slujirea cea mai înălţătoare, care îi ajută pe toţi să ajungă în împărăţia lui Dumnezeu. Şi, după cum fiecare avem atâtea ispite pe drumul acesta al mântuirii către Dumnezeu, în vremurile acestea de astăzi, când a intrat o moleşeală şi / sau o nepăsare şi în monahism, îi rog pe toţi să‑şi înfierbânte inima cu rugăciunea, cu smerenia, cu dragostea, cu îndelunga răbdare şi să păstreze cu adevărat credinţa adevărată până la sfârşit. De multe ori am zis că pentru călugări aş bate mereu trei mătănii: una pentru Dumnezeu, că s‑au născut pe aiest pământ şi i‑a ales pentru viaţa cea veşnică; a doua pentru mamele care i‑au născut şi crescut; şi a treia pentru toţi călugării care şi‑au ales – adică, mai bine zis, Dumnezeu i‑a ales – această slujire. Pentru că nimeni nu‑şi poate alege viaţa aceasta singur, dacă nu ne‑o alege Dumnezeu. De aceea eu sunt foarte fericit, iubesc foarte mult monahismul şi cred că aceştia vor fi oamenii care, cu cea mai mare căldură, dragoste şi luptă, vor apăra credinţa ortodoxă, dogmele Bisericii şi canoanele acelea pe care le‑am primit şi care ni s‑au dat odată şi pentru totdeauna. Eu, cu plecăciune în faţa tuturor, cel mai nevrednic, rog pe bunul Dumnezeu ca să‑i ajute pe toţi – nu numai pe monahi, ci pe toată lumea ortodoxă de pretutindeni – să se mântuiască. Iar pentru ceilalţi, care nu sunt pe această corabie a mântuirii, Îl rugăm pe bunul Dumnezeu ca să întoarcă pe toată lumea la pocăinţă, să lese toţi rătăcirile şi ereziile pe care le au şi să se unească cu Sfânta Biserică Ortodoxă, cu dogmele, cu Tradiţia, ca să putem merge împreună spre împărăţia lui Dumnezeu. Altfel nu putem să ne mântuim decât în curăţia Ortodoxiei – pentru că o singură credinţă este mântuitoare şi aceasta este credinţa ortodoxă!

Moleşeala monahală

Aţi pomenit de „moleşeala monahală”; dar asta înseamnă că există o moleşeală şi în ierarhie (pentru că şi ierarhii, până la urmă, tot călugări sunt). Şi aţi mai pomenit de faptul că este nevoie de o revigorare în monahism, aşadar asta ar însemna că e nevoie de aşa ceva şi în rândul ierarhilor?

Da. Cu părere de rău, eu nu pot să vorbesc nimic despre fraţii mei arhierei – fiecare îşi cunoaşte viaţa; eu aş putea să grăiesc numai despre mine. Venind în slujba aceasta, cine suntem noi în faţa lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu ne‑a pus mai‑mari sau noi ne‑am dorit să ajungem mai‑mari, atunci trebuie să fim slujitori la toată turma.

Da. Şi Hristos spunea: „Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă.” (Matei 20, 27)

Prin urmare tocmai aici este taina cea mai mare, că dacă ne îngâmfăm şi ridicăm capul plini de mândrie că suntem cineva, atuncea suntem fraţi cu diavolul. Dar dacă trăim în duhul smereniei şi al lui Iisus Hristos şi ne coborâm spre popor, nu ne vom pierde nici hainele, nici numele pe care‑l purtăm. Şi ne va mântui credinţa, trăirea şi legătura strânsă cu poporul, pentru că noi nu putem pune un perete între noi şi popor, că noi suntem arhierei şi poporul e nimic. Poporul este Biserica lui Hristos şi noi împreună putem face ceva pentru Dumnezeu. De aceea trebuie să ne dăm seama că fiecare dintre noi are mare răspundere înaintea Domnului şi să ne ajute bunul Dumnezeu ca să fim arhierei pentru Hristos, pentru împărăţia veşnică, nu pentru tot ceea ce este trecător pe acest pământ. Atât aş vrea: să‑i rog pe toţi [arhiereii – n. red.] să ne unim în credinţă, în duh şi în adevăr, ca să putem duce această sfântă slujire până la urmă. Dar moleşeala vine când Îl neglijăm pe Dumnezeu, rugăciunea, postul şi privegherile. Atunci vrăjmaşul trebuie să umple cumva aceste lacune pe care le avem. Aşa îşi găseşte el loc. Şi trebuie să‑l alungăm cât mai departe de la noi, de la Biserica noastră, de la credincioşi, şi să întoarcem poporul spre Dumnezeu.

„Văd că nu mai lucrează Duhul Sfânt în lume şi în soboare…”

Aţi pomenit ceva legat şi de faptul că nu veţi mai avea voie să purtaţi veşminte clericale decât în timpul slujirii bisericeşti. În restul timpului, acestea vor fi interzise?

Toate le vor face, fraţilor, ca să ne distrugă Ortodoxia. Toate slujbele acestea ecumenice. Şi sinodul acesta care se pregăteşte – el e pregătit de aproape 100 de ani, de când se lucrează la el – şi acuma ei trebuie să‑l facă numaidecât, pentru ca să nu rămână ruşinaţi. Dar aş vrea să ştie fiecare cum şi‑a terminat viaţa un Mitropolit la picioarele Papei care o crăpat [murit – n. red.] pentru că o pupat papucul Papei: Nikodim Rotov. [Boris Gheorgievici Rotov, Mitropolit de Leningrad/Novgorod şi agent KGB „Sviatoslav”, a murit la instalarea Papei Ioan Paul I, la 5 septembrie 1978. Câteva zile mai târziu avea să moară – suspect – şi noul papă – n. red.]. Şi acuma ucenicii urmează învăţătorului. [Actualul Patriarh al Rusiei, Kiril, a fost ucenic şi elev al Mitropolitului Nikodim, iar excomunicatul „patriarh” de Kiev, Filaret Denisenko, a fost cel mai bun prieten al fostului ierarh – n. red.] Să se oprească, să se pocăiască şi să‑şi dea seama că suntem o Biserică vie, în Iisus Hristos, în care Duhul Sfânt lucrează. Acuma văd că nu mai lucrează Duhul Sfânt în lume şi în soboare: văd că lucrează doar oamenii, cu frică şi şărlătănii. Să ne rugăm ca Duhul Sfânt să lucreze, ca El să ne înveţe cum să procedăm.

„E o dictatură şi în Biserică acum!”

Învăţăturile de credinţă ale sinoadelor începeau întotdeauna cu: „Părutu‑s‑a Duhului Sfânt şi nouă…”

Da. Dar e o dictatură şi în Biserică acum! Din ce cauză? Ce putere are Patriarhul? Cine este el? Sinodul este puterea care trebuie să rezolve tot. Şi numai arhiereii. Când au nevoie de popor să le facă biserici şi mânăstiri şi să le deie de pomană, dar când e cu mântuirea şi cu Biserica n‑are nevoie de popor. El hotărăşte fără dânşii. Tocmai aici e nevoie de popor. Şi arhierei şi diaconi şi preoţi şi poporul întreg. Acesta este soborul. Dar… fiecare ar vrea să‑şi rezolve problemele personale cum vrea. Dar la Biserică nu se rezolvă aşa. De aceea nu recunoaştem acest sinod. Poate când vor fi şi vor vota toţi arhiereii. Că aşa ne‑au spus la început: Ne vom strădui ca toţi arhiereii să aibă votul lor. Unde‑i cuvântul pe care l‑a spus Patriarhul?

Aşa a zis Patriarhul Rusiei?

Păi ce credeţi? Că n‑au grăit cu gura lor? Nu‑şi dau seama ce vorbesc şi ce gândesc? Una ne spun şi alta se face. Păi asta‑i foarte grav. Foarte grav…

Înseamnă că vor veni vremuri de restrişte…

Da. Aşa au spus mai toţi – şi părinţii de aici, din Sfântul Munte: „Pregătiţi‑vă, că va veni vremea mărturisirii, dar şi a
muceniciei”!

Mda. Şi, din păcate, noi suntem tare comozi: nu prea suntem de mărturisit. Noi, adică ştiindu‑mă pe mine…

Toţi suntem aşa. Ne‑am uitat datoriile. De ce şi pentru ce am venit pe lume. Pentru că uităm şi de moarte şi de Înfricoşata Judecată – că mai există şi că va trebui să dăm răspuns pentru orişice. Ne‑am prea luat cu viaţa aceasta şi ne‑am legat de ceea ce este material şi pământesc şi am uitat de cele ce sunt duhovniceşti şi cereşti. Am pus preţ pe averile pământeşti şi tot alergăm după aiestea şi am uitat că avem un suflet de mântuit şi de dat nişte răspunsuri [la Judecată – n. red.].

„Cu plecăciune la toată România Mare!”

Mulţumesc mult, părinte!

Atât. Ne rugăm de iertare! Rugaţi‑vă şi pentru noi! Cu plecăciune la toată România Mare! Noi cu dragoste îi îmbrăţişăm pe toţi!

Şi noi, părinte! Lumea, la noi, să ştiţi că vă iubeşte! Şi pe mine m‑au podidit lacrimile când v‑am văzut cu copiii aceia în braţe…

Nu facem pentru lume, ci pentru mântuire! Noi nu mai ştim ce să facem ca „să‑L îmblânzim pe Dumnezeu” pentru că am greşit o viaţă şi acum, ca să‑L întoarcem şi să ne ierte, trebuie să‑L „îmblânzim”. Cu ce? Pocăinţă, smerenie, dragoste, fapte bune. Astea sunt cele ce trebuie să facem.

Înainte de despărţire, am să vă fac o mărturisire: eu v‑am iubit în momentul în care am aflat că aţi dormit şase luni de zile pe mormântul mamei sfinţiei voastre. Câţi ani aveaţi atunci, părinte?

16 ani.

Mulţumesc încă o dată pentru cuvintele de folos.

Bine. Doamne, ajută! Iertaţi‑mă!

Prodromu, 29 martie 2016,
când ziua era plecată în noapte…

Interviu realizat de George Crasnean,

Sursa: http://www.lumeacredintei.com/