Zece curiozități despre lăcașul de cult armeano-georgian de la Orhei ( astăzi, Biserica Ortodoxă „SF. Cneaz Vladimir”)

 „Dumnezeu nu poate schimba cursul istoriei, însă istoricii – da”. Samuel Butler (1835–1902)

Pe parcursul istoriei, viața cotidiană publică a orașului Orhei a fost puternic animată de instituțiile religioase, care au jucat un rol substanțial în consolidarea și menținerea identității comunităților etnice. Edificiile religioase au fost atât spații ale spiritualității fiecărei comunități, cât și o reflectare în oglindă a realităților economice, politice și culturale ale locuitorilor acestei vechi urbe. Contextul general istoric și-a lăsat profund amprenta asupra lăcașurilor sfinte din Orhei. În prezent se constată o tendință puternică de revenire la tradițiile istorico-spirituale, care se armonizează cu crearea unei mărci identitar-culturale a localității. Puterea economică (a negustorilor și proprietarilor cu venituri substanțiale), politică (a funcționarilor de stat), intelectuală (a avocaților, medicilor etc.), spirituală (din perspectiva poziției favorizate a Bisericii Armeano-Gregoriene, în comparație cu ale altor confesiuni), dar și filantropică a descendenților armeni a generat creșterea în timp a rolului comunității armene în Basarabia. Înființarea unei comunități armene în zona Orheiului a generat inclusiv o dezvoltare socio-spirituală a spațialității. La Ivancea, localitate din proximitatea târgului Orhei, a funcționat o biserică armenească construită din lemn. Vatra spirituală a fost protejată de frații Balioz. Boierul armean Carabet Balioz a fost administratorul și ginerele lui Manuc Bey Mârzaian (1769–1817). În anul 1809, la Orhei locuiau 34 de familii armenești, care se rugau la o biserică. Serviciul religios era efectuat de doi preoți ajutați de doi anagnoşti (țercovnici – n. n.). La 1830, armenii, reuniți într-o comunitate de 60 de familii, au edificat în localitate biserica cu hramul „Sfânta Maria”. În 1851, biserica armenească din lemn era păstorită de Martiros Zaharov. În 1858, în județul Orhei locuiau 246 de armeni: 123 de sex masculin și 123 de sex feminin. La începutul secolului XX, sub incidența exproprierilor averilor bisericești armeano-gregoriene inițiate în tot Imperiul Rus, la Orhei are loc consolidarea poziției comunității armenești prin edificarea unui nou lăcaș sfânt, mai încăpător și mai rezistent.

1. La 26 februarie 1903, preotul Martiros Zatikianț (este vorba, probabil, despre același preot pomenit și de cunoscutul cercetător armean A.Toramanean, însă cu numele rusificat – Martiros Zaharov, n. n.) de la Orhei, având aprobarea din partea arhiepiscopului Nerses și estimarea tuturor cheltuielilor, prezenta spre examinare și aprobare Subdiviziunii Locale de Construcții un plan de reparație și de extindere a vechii case de rugăciuni armeano-gregoriene cu hramul „Sfânta Născătoare de Dumnezeu”.
2. Ctitorul casei armene de rugăciuni de la Orhei ar fi fost moșierul și filantropul armean Boris F. Bogdasarov, iar planul de reconstrucție a clădirii i-ar fi aparținut cunoscutului arhitect Alessandro Bernardazzi (1831–1907). Familia de nobili armeni Bogdasarov ar fi ajuns în Basarabia din Imperiul Otoman pe la 1815 împreună cu cele aproape o sută de familii armenești care l-au însoțit în pribegia sa pe controversatul diplomat armean Manuc Bey.
3. În conformitate cu proiectul de renovare (din 1903), extinderea casei de rugăciuni urma să se facă prin întărirea fundației și înălțarea clădirii prin ridicarea unui etaj suplimentar. La câteva luni însă, după aprobarea și inițierea lucrărilor de renovare, Comisia Locală de Construcții constata că fundația casei de rugăciuni era atât de fragilă și nesigură încât aceasta nu permitea ridicarea unui nivel. Drept urmare, pe 8 mai 1903, Consistoriul armeano-gregorian al Arhiepiscopiei Basarabiei și Nor-Nahicevanului solicita în mod repetat, deja Secției de Construcții a Administrației Guberniale a Basarabiei, permisiunea de a transfera existenta casă de rugăciuni, potrivit planului localității Orhei, din zona veche (unde se afla) în zona de centru a orașului. Logica solicitării de strămutare a casei de rugăciuni spre centrul orașului reieșea mai ales din considerentul splendorii pe care urma să-l aibă lăcașul de cult, dar și din considerentul unor eventuale incendii, deoarece pe locul vechi edificiul se afla în proximitatea imediată a unor case private. Totodată, alegerea acestei spațialități vorbește elocvent despre locul pe care îl ocupa comunitatea armeană în viața socioeconomică a orașului Orhei. În timp, după strămutarea casei armene de rugăciuni în centrul orașului, memoria colectivă i-a atribuit denumirea de biserică, deși din punct de vedere arhitectural aceasta nu este o biserică în sensul clasic de edificare a unei biserici armeano-gregoriene.
4. Suprafața bisericii este de 60 m², biserica are în total 6 m/10 m, iar altarul 5 m/3 m. Intrarea în biserică se face prin parcurgerea unei scări cu 21 de trepte.
5. Lăcașul sfânt a servit drept centru spiritual pentru comunitatea armeană din Orhei până în anul 1940, atunci când a fost închisă de către autoritățile sovietice. Rămasă fără un număr însemnat de credincioși și fără preot, aflată într-o dependență de parohia de Bălți, biserica armeano-gregoriană din Orhei (la fel ca și celelalte biserici armene din Basarabia) și-a întrerupt activitatea.
6. Prin decizia Comitetului Executiv Raional Orhei din aprilie 1946, biserica armenească de aici, „în lipsa enoriașilor armeni”, a fost transferată în gestiunea Școlii Pedagogice pentru a fi folosită în calitate de Casă de Cultură.
7. Ulterior, în incinta edificiului a fost deschis un magazin de produse culinare, ceea ce a dus la modificarea arhitecturală a clădirii: în locul unei intrări (principale) a mai apărut una (adiacentă) în spatele ei. În cadrul unității comerciale se vindeau diferite produse de patiserie (pâine, franzele, colăcei). Istoricul, poetul și muzeograful Vasile Cocarcea își amintește că de acolo a „cumpărat pateuri. În centrul altarului se comercializau produse de patiserie. Lumea venea după checuri și dulciuri”. În pălămari se vindea apă.
8. Arhitectul-șef al Consiliului Raional Orhei, Ion Platon, pomenește că atunci când învăța la Școala de Pictură din orașul Orhei, care se află în preajma bisericii, intrarea în biserică era atât prin spate, cât și prin față. „Mi-aduc aminte, când aveam vreo 7–8 ani (n. 1957), veneam cu bunicul la Orhei, la târg, atunci pe scările bisericii se comercializau produse lactate, molocinaia kuhnea, cum era numită atunci, iar în interior – diferite produse de patiserie. Acestea erau pregătite într-o clădire construită adiacent în spatele bisericii. În zona intrării principale a bisericii erau amplasate tejghelele și vitrinele. În perioada sovietică au fost construite trei încăperi adăugătoare și ușa în spatele altarului. Biserica se afla chiar în centrul comercial al orașului, imediat unde se organiza piața. Toți vânzătorii erau evrei, iar piața în totalitate era a lor. Prin 1983 evreii au început să părăsească Moldova, inclusiv Orheiul”.
9. Începând cu anii 1980, clădirii de altădată a casei de rugăciuni armenești i s-a modificat iar destinația, de data aceasta în ea fiind amplasat Oficiul Stării Civile. Angajații organizației efectuau în zona altarului înscrierea cuplurilor. Deschiderea Oficiului Stării Civile în fosta casă armeană de rugăciuni a fost determinată de faptul că încăperea destinată serviciilor stării civile era prea mică, neîncăpătoare și nereprezentativă. Potrivit Elenei Peștiun, angajată la Oficiul Stării Civile din Orhei, „edificiul bisericii era foarte atractiv din considerentul că se afla în centrul orașului, iar scările de la intrare ofereau cuplurilor proaspăt căsătorite o mai mare solemnitate”. Iarna, pentru ca tinerele perechi să nu lunece sau să nu se împiedice, angajații instituției presărau treptele cu sare.
10.  În urma înregistrării la 1 noiembrie 2000 a comunității religioase – Biserica cu hramul „Sf. Cneaz Vladimir”, în componența Bisericii Ortodoxe din Moldova (Mitropolia Moldovei), s-a decis trecerea fostului edificiu armean în gestiunea acesteia. Preot a fost aprobat Vladimir Gladcov, iar epitrop – Ana Savcenco. Preotul parohiei, protoiereul mitrofor Vladimir Gladcov, s-a născut în 1954 în s. Isacova, raionul Orhei, tatăl său Rodion fiind pedagog, iar mama Claudia – soră medicală. De la deschidere, oficiază singur slujbele religioase. Este nativ de limbă rusă, dar cunoaște și vorbește româna. Este o personalitate deschisă, amabilă și foarte harnică, multe din lucrările bisericii executându-le singur. Deschiderea oficială însă a clădirii, cu destinația de lăcaș de cult, s-a tergiversat, după mai multe litigii, până în 2006, atunci când aceasta și-a deschis ușile în calitate de Biserică ortodoxă cu hramul „Sf. Cneaz Vladimir” pentru populația vorbitoare de limbă rusă din orașul Orhei. Astfel, vatra spirituală armeană de altădată este astăzi unicul lăcaș sfânt din Orhei destinat vorbitorilor de limbă rusă, în total în raion fiind trei lăcașuri sfinte de acest gen. Un rol aparte în reactivarea lăcașului sfânt l-a avut Vladimir Voronin, fostul președinte al Republicii Moldova (2001–2009). Se vehiculează că, într-o vizită la Orhei, șeful statului V. Voronin explica cauza deselor divorțuri din localitate prin aceea că într-o fostă biserică se oficiază căsătorii nu de un preot, ci de persoane civile. Mai mult ca atât, femeile erau acelea care oficiau înregistrarea căsătoriilor în altar. Biserica a fost sfințită la 18 decembrie 2006, eveniment la care a participat ÎPS Vladimir, mitropolit al Chișinăului și al întregii Moldove. Deoarece construcția nu permite ritualul de înconjurare a bisericii din exterior, lăcașul a fost sfințit prin interior. La momentul trecerii lăcașului în folosința comunității ruse, la Orhei existau nouă familii de armeni, în majoritate mixte. Pentru a avea aprobarea comunității armene, parohul a discutat nu o dată cu armenii din Orhei în privința necesității reactivării lăcașului sfânt, solicitându-le, astfel, permisiunea ca biserica să treacă sub administrarea Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove. Comunitatea armeană a fost de acord, afirmând că menirea lăcașului este una religioasă, și nu de oficiere civilă a căsătoriilor – „vom ști că biserica noastră este lăcaș sfânt și ne vom bucura de acest lucru”. Deseori, armenii din Orhei participă la oficierea serviciilor divine – „vin la biserica lor”. Vladimir Gladcov susține că în cripta biserici ar fi fost înmormântată fiica de 12 ani a moșierului B. F. Bogdasarov, deoarece în perioada postbelică, în timpul unor reparații s-a ajuns la sicriul acesteia, iar zona a fost împânzită de forțele de ordine și de securitate. Un rol semnificativ în edificarea Bisericii ortodoxe „Sf. Cneaz Vladimir” l-au avut enoriașii din Orhei și alte localități ale Republicii Moldova. Pentru cele trei clopote turnate la Voronej în 2009 (pe parcursul a doar șapte zile) și transportate cu autobuzul s-au achitat 2 000 euro. Lustra a fost executată manual de al doilea secretar de partid din Orhei la o fierărie. Troița din partea stângă a intrării în biserică este donația unui pădurar în dorința de a cere îndurare divinității în soluționarea problemelor personale. Crucea a fost sfințită la 28 iulie 2009, de hramul sfântului lăcaș, de un sobor de preoți. Edificiul Bisericii ortodoxe „Sf. Cneaz Vladimir” din Orhei a devenit monument de arhitectură de categorie națională, fiind înscris cu nr. 950 în Registrul monumentelor ocrotite de stat, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1531 din 22 iunie 1993 (cu modificările ulterioare).

Lidia PRISAC, doctor în istorie

Ion Valer XENOFONTOV, doctor în istorie

Sursa: www.enciclopedia.asm.md