Ziua de mîine a lumii sau chinul exilulului care încet, încet începem să-l trăim aici acasă

Părintele stareț Irinarh. Monahul Nectarie. Părintele Tihon. Monahul Vladimir. Părintele German. Și icoana Presfintei Născătoare de Dumnezeu cu toți sfinții adusă de la Athos. Aceștea sînt oamenii și chipurile care m-au însoțit și spriginit în ultima mea călătorie la Mănăstirea Țigănești.

O zi caldă și frumoasă, ca un fruct întîrziiat de toamnă. Iată de ce întrînd în oraș astăzi tîrziu m-am întrebat, fără să vreau, unde se află omul cel viitor al Terei, în față, după unul din milioanele de geamuri care au strălucit halucinant în noapte, sau poate în spate, într-o chilie abea luminată, cu o umbră care se roagă neîncetat, la un geam aburit, pînă la crapătul zorilor, pentru ziua de mîine a lumii? Și pentru prima dată am simțit că lucrurile s-ar putea să fie exact invers decît gîndim noi, filozofii.

* * *

Cărțile sînt totuși prima și ultima mea bucurie în viața aceasta. Iată-le și de acest extraordinar Crăciun. Petru Crețea ”Luminile și umbrele sufletului”, Marquez „A trăi pentru a-ți povesti viața”, Ioana Părvulescu ”În intimitatea secolului 19„ de la Ana. Și shimandrit Ioachim ”Ne predpocitai nicego liubvi Hristovoi” de la părintele Tihon. Citez despre cărți la întîmplare din Ioana Pîrvulescu:”În librării toate cărțile sînt cu paginile netăiate..”Și mă întreb cum ar arăta bibliotecile în zilele noastre dacă volumele editare ar fi rămas aceleși, netăiate ca în secolul 19? Cît de valabilă ar fi replica bunicului din Pipirig ,lansată de Creangă cam în aceleași timpuri: ”Eu să nu fi știut a ceti, de mult aș fi înnebunit, cîte am avut pe capul  meu”?

* * *

Pînă ceva timp în urmă eram convins că doar textele sînt purtătoare de taină, doar ele lucrează pentru vecie. Acum am înțeles că această taină se dezleagă cu adevărat  prin imagine. Față către față ,cum spune Scriptura. Probabil de asta pînă a mă decide să expun pe Fb o fotografie cu imaginea la hotarul dintre ani, prima de altfel, am trecut prin adevărate chinuri, mai rău decît personagele lui Dostoievski: să mă expun sau să nu mă expun? Ce-o să exprime ea? Încă o picătură, încă un adaos la egoul colectiv exacerbat care se afișează acolo zilnic? Încă o ratare a comunicării adevărate, sincere , salvatoare de care ducem lipsă toți  în aceste vremuri de cumplită singurătate a omului? A trebuit să dărîm un zid. De fapt fiecare dintre noi căutăm în gînd și simțire o altă imagine pe care o avem în pe Fb, dar și în viață, oriunde, o imagine care ne-ar elibera de cel care sîntem și uni pe toți dimpreună întru una singură, o imagine de neatins, care se cheamă iubire.

 * * *