„Ar fi o decădere zdrobitoare dacă mărturisirea înainte de Împărtăşanie va deveni neimportantă”

Astăzi mult se discută în mass-media bisericească rusă despre necesitatea separării Tainei Mărturisirii de Taina Împărtăşaniei.

Este nevoie de explicaţie aici. După revoluţia bolşevică Biserica a devenit un loc de refugiu pentru toţi cei prigoniţi şi împovăraţi. E şi corect, Hristos Însuşi ne îndeamnă – Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni. Biserica rusă a suferit mult în acele timpuri de prigoană, iar sfinţii ruşi au umplut sinaxarele contemporane. Sfinţii au o naţionalitate specială. Ei sunt de naţionalitate Creştini. Ei ne-au dat un exemplu de tărie duhovnicească, au înnoit sângele nostru.

Risc să deviez de la subiect, dar nu pot menţiona contextul acelor evenimente tragice. Revoluţiile umaniste, burgheze, culturale, ale secolului 19 au produs o dezduhovnicire îngrozitoare. Lumea a pierdut credinţa, iar pericopele biblice au început să fie privite de mulţi ca nişte mituri – nevinovate, cel puţin. Chemarea la înfrânare, la abţinere de la rău, la înmulţirea binelui, la nerăsplătirea răului cu rău – toate aceste valori creştine au intrat în dezgraţia lumii dezlănţuite care a început dârz propaganda prostiei, minciunii, desfrânării, justiţiei. Da, paradoxal, şi justiţiei. Discursul despre drepturile omului a căpătat o nouă dimensiune – agresivă, violentă, transformându-se în dictatura democraţiei. Lumea a refuzat să urmeze chemarea evanghelică – de a-l iubi pe aproapele ca pe sine însuşi, şi prin aceasta de a practica iubirea de Dumnezeu. Iubirea a fost înlocuită subtil cu noţiunea respectului şi drepturilor omului. Respect pentru cei de altă credinţă (şi pentru cei fără nicio credinţă), respect pentru negri, albi, ţigani, iudei, femei, copii, mai nou – sodomiţi şi tot felul de pervertiţi. Intenţionat nu folosesc noţiuni politic corecte.

Acea deviere de la moralitatea creştină a adus lumea spre o dezduhovnicire totală. Foarte abil a descris acest proces Jack London (care, de fapt, nici pe departe nu a propovăduit principiul Evanghelic) – „Lumea alunecă în prăpastia desfrânării”.

Această dezorientare şi devalorizare a principiilor seculare care au coagulat Europa a adus la perturbări populare masive. Poporul odinioară iubitor de Dumnezeu şi-a decapitat ţara, l-a martirizat pe unsul lui Dumnezeu, apoi a pornit o furie dezlănţuită asupra celor care nu au ezitat să-i mustre şi să-i demaşte pe irozii epocii. Asemenea Înaintemergătorului Ioan, creştinii au fost aruncaţi în masă în temniţe, transformaţi în humus care a îngrăşat pământul Siberiei.

Întrucât dezorientarea aceasta i-a pus pe gânduri pe mulţi dintre cei care odinioară se lepădaseră de Hristos şi Biserică, aceştia au simţit imediat golul duhovnicesc din sufletele lor şi s-au întors în biserici. Deja neştiind învăţătura creştină în care i-au zidit chiar părinţii lor. Ei stăteau printre credincioşi ca nişte cioroi albi, neînţelegând ce fac cei din jur. Se apropiau de Potir împreună cu ceilalţi, şi când preotul îi îndepărta, se revoltau şi plecau.

Îmi amintesc, fiind încă student la facultatea de Limbi Străine şi simţind chemarea spirituală, veneam la biserica Sfântului Cneaz Vladimir din Chişinău. Nu ştiam nimic despre credinţă, ştiam doar că aceasta este biserica strămoşilor mei şi că ei pentru mine şi-au vărsat sângele, luptând cu turcii şi smulgându-le pentru mine dreptul – iarăşi cuvântul acesta odios! – de a veni în biserică nestingherit şi nepersecutat de nimeni. Când toţi cei care se mărturisiseră s-a apropiat de Potir, am venit şi eu. Habar nu aveam de mărturisire. Părintele – nu-i ştiu numele, un preot atât de bătrân încât diaconul îi susţinea mâna cu Sfântul Potir – m-a privit cu ochii senini ca bolta cerului şi m-a întrebat foarte blând – „Fecioraşul meu, dar tu te-ai mărturisit?” – „Nu”, am răspuns, simţind că roşesc până la rădăcina perilor din cap. „Trebuie să te mărturiseşti, copilaşul meu”. Am făcut o plecăciune şi am…. ieşit din biserică. Au trebuit să treacă mulţi ani, ca eu să înţeleg că părintele cel cărunt şi blând m-a ferit de Focul Mistuitor. M-a ferit ca să nu ard şi să nu pier.

Acum înţeleg de ce în acele vremuri de tulburare îngrozitoare Biserica rusă a unit cele două Taine – a Mărturisirii şi a Împărtăşaniei. Era imposibil altfel. De dragul credincioşilor şi spre mântuirea lor, s-a introdus spovedania obligatorie imediat înainte de Împărtăşanie. În vechime nu a fost aşa. Dar şi duhul credinţei era altfel. Credinciosul putea să se mărturisească odată în săptămână şi să se împărtăşească în fiecare zi. Însă, întrucât credinţa a devenit superficială la mulţi, păstorii bisericii au hotărât să aplice această măsură pedagogică.

Mărturisirea profundă, căinţa adevărată a devenit o pasăre rară pe ramurile uscate şi muribunde ale sufletelor noastre. De aceea, părintele duhovnic trebuie să dea dovadă de multă înţelepciune în povăţuirea spre mântuire. El este şi păzitorul Sfântului Potir, dacă vreţi, asemenea acelor cavaleri din miturile despre Sfântul Graal.

Este inadmisibil ca omul să se apropie de Sfântul Potir fără a conştientiza superficialitatea şi nevrednicia sa. Dacă nu-şi dă seama că în Sfânta Ceaşă este Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, şi nu miere, compoţei, dulceaţă, atunci el este asemenea copilului de ţâţă, care e trezit de mămica numai atunci când primeşte miere de la nanu-popă, iar restul slujbei (şi vieţii) este inconştient şi adormit.

Trăim într-o lume profund secularizată, în care mintea (anti)raţională nu poate percepe profunzimea Euharistiei. Unii se preocupă de igiena împărtăşaniei, iar noi vorbim de separarea Mărturisirii de Euharistie.

Şi încă ceva. Cred că ar fi o decădere zdrobitoare dacă mărturisirea înainte de Împărtăşanie va deveni neimportantă.Este posibilă mărturisirea fără împărtăşanie, dar e inacceptabilă Împărtăşania neprecedată de mărturisirea păcatelor şi pocăinţa adâncă pentru ele.