Header image

Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996), un căutător al iubirii lui Hristos – 100 de ani de la naștere

15:12, joi, 24 iulie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , ,

VIDEO: Pr. Paulin Lecca, Sfaturi duhovnicești, Universul credinței, TVR, Televiziunea Română.

Un căutător al iubirii lui Hristos

Părintele arhimandrit Paulin Lecca a rămas în istoria monahismului românesc drept un monah erudit, un profund cunoscător al Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii, precum şi al scrierilor scriitorilor creştini. Preasfinţitul Ambrozie al Giurgiului, care l-a cunoscut la Schitul Darvari din Bucureşti, a mărturisit despre părintele Paulin Lecca faptul că „nu putea fi văzut vorbind de bunul Dumnezeu fără să plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el, practic, cuvintele aveau alt sens”.

Părintele arhimandrit Paulin Lecca s-a născut în ziua de 24 iulie 1914, în comuna Babele, raionul Ismail, pe malul stâng al Prutului. Deprinderea vieţii duhovniceşti a învăţat-o în sânul familiei, de la tatăl său, Grigore, preot şi învăţător. Tânărul Victor a urmat Seminarul şi Facultatea de Teologie la Chişinău, unde a avut profesori pe marii teologi Nichifor Crainic şi Gala Galaction. De mic şi-a dorit să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu şi să trăiască în singurătate. Însetat de a găsi un părinte duhovnicesc sau vreun monah care să fi experimentat rugăciunea lui Iisus, a trecut prin mai multe obşti monahale. În 1940 a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei, din judeţul Vâlcea, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic.

În timpul regimului lui Ion Antonescu, ştiind de condiţiile şi opresiunile în care trăiau fraţii săi basarabeni, a făcut misiune la Odessa şi prin satele din Transnistria. Părintele Paulin a refuzat să împlinească stagiul militar. Din această cauză a fost arestat şi condamnat la moarte, însă sentinţa nu a fost executată. Condamnarea la moarte nu l-a speriat deoarece era conştient că moartea este un fenomen inevitabil şi cel mai sigur ce se petrece în viaţa omului. „Moartea este înspăimântătoare pentru cei care nu se ostenesc să-L cunoască pe Dumnezeu şi poruncile Lui, iar pentru cei ce-L cunosc şi-L iubesc ea este o binefacere. Moartea este sfârşitul durerilor şi suferinţelor trupului, al muncilor istovitoare, al neînţelegerilor cu cei necredincioşi, al neputinţei noastre de a ne desăvârşi. Este mântuirea sufletului nostru din înclinările păcătoase ale trupului stricăcios. Este întrevederea cu Dumnezeu, pacea şi ordinea veşnică. (…) Moartea dreptului nu seamănă deloc cu cea a unui păcătos, dimpotrivă, cei drepţi simt o mare bucurie, bucuria de a fi chemaţi la odihna de veci, în timp ce moartea păcătosului este cumplită. Cel ce a călcat legea se îngrozeşte de pedeapsă, remuşcările îi chinuiesc conştiinţa, iar căinţa este adeseori prea târzie!”, afirma mai târziu părintele arhimandrit în lucrarea sa „Ce este moartea”.

După război, fratele Pavel a fost călugărit sub numele de Paulin. A călătorit la mai multe mănăstiri: Govora, Cozia, Schitul Rarău, Gologanu, Antim, Schitul Darvari. Datorită pregătirii sale teologice şi vieţii sale duhovniceşti, a fost numit stareţ la Mănăstirea Arnota, mai apoi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos şi din Arhiepiscopia Bucureştilor.

„Deschiderea lui atrăgea şi încânta foarte mult pe oricine”

În periplul său duhovnicesc la Mănăstirea Antim, părintele Paulin Lecca a făcut parte din grupul celor care au iniţiat mişcarea „Rugul aprins”. De multe ori vorbea ucenicilor săi despre părinţii Sofian Boghiu, Sandu Tudor, Andrei Scrima, Benedict Ghiuş sau despre duhovnicul rus Ioan Kulighin, ucenicul stareţului Ambrozie de la Mănăstirea Optina, de la care părintele arhimandrit Paulin a învăţat rugăciunea lui Iisus. „Avea o figură sfântă. Se vedea că Duhul Sfânt sălăşluieşte în el. Seninătatea lui, căldura pe care o răspândea în jur, deschiderea lui atrăgea şi încânta foarte mult pe oricine, indiferent de formaţie sau de vârstă. În plus, părintele era un erudit şi asta se vedea din felul în care vorbea, din felul în care reacţiona spontan atunci când era interpelat. (…) Părintele Paulin Lecca nu putea fi văzut vorbind de bunul Dumnezeu fără să plângă. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El ajunsese la o curăţie încât nu mai putea să considere pe nimeni păcătos. Dacă-i spuneai: „Părinte, acela e un ticălos, nu vrea să se îndrepte. Nu sta de vorbă cu el!”, răspunsul era: „Nu, nu se poate, trebuie să fie un om bun!” În mintea lui lipsită de orice întunecime nu putea să încapă gândul că cineva ar fi păcătos”, preciza într-un material închinat părintelui arhimandrit Preasfinţitul Ambrozie, Episcop al Giurgiului, pe atunci stareţ la Schitul Darvari.

În tratatul lui teologic, „Adevăr şi pace”, părintele arhimandrit face dovada erudiţiei sale teologice prin folosirea textelor scripturistice şi patristice, semn că părintele nu a receptat textele doar la nivelul tratatului teologic, ci şi al simţirii şi al trăirii lăuntrice. „De două mii de ani, Noul Israil, în mica sa lume lăuntrică, se află în aceeaşi situaţie ca şi Israil cel Vechi. Ceea ce a făcut Vechiul Israil pe plan material trebuie să facă Noul Israil pe plan spiritual. Cu ajutorul Domnului Iisus, el trebuie să nimicească şi să omoare toate neamurile vrăjmaşe cuibărite în Canaanul inimii, căci aici stă încolăcit balaurul egoismului, aci se ascund în vizuinele lor cele şapte fiare ale patimilor diavoleşti, şi de unde, în vechime, satana stătea ascuns în idolii de aur, de piatră sau de lemn, acum stă tupilat în idolii din inimă. (…) Noi nu avem astăzi statuia lui Bachus, dar din nenorocire idolul beţiei e mereu uriaş şi viu în inimile beţivilor; statuia Afroditei s-a făcut nevăzută, dar s-a strecurat ca un şarpe în inimile desfrânaţilor; statuia lui Marte a dispărut, dar în schimb e cât un munte în inimile mânioşilor şi-a ucigaşilor de tot felul.”

„Nu M-ai găsit pentru că nu M-ai căutat”

El atrăgea foarte mulţi oameni prin predicile sale, şi îi plăcea foarte mult să le împărtăşească, pe lângă sfaturile evanghelice sau frânturile patericale, din scrierile lui Dostoievski, pentru a-i conştientiza pe ascultători de felul vieţuirii lor. „O singură clipă, spune Dostoievski, nu un minut sau un ceas, ci o clipă ne-a dat Dumnezeu fericirea să trăim aici pe pământ şi să ne pregătim pentru fericirea veşnică. Dacă pierdem această clipă, pierdem fericirea veşnică. Meritul nostru pe pământ este să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată puterea, şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Şi dacă am murit fără a face aceste fapte bune, în vecii vecilor nu mai pot face nimic. Am pierdut pentru totdeauna fericirea veşnică.”

Părintele Paulin şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii pământeşti la mănăstirea de maici de la Rogozu, judeţul Vrancea. A trecut la Domnul în ajunul praznicului Întâmpinării Domnului din anul 1996. „Viaţa Părintelui Paulin a fost o viaţă de căutare, un model şi pentru cei care au avut privilegiul şi binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar şi pentru cei care nu l-au cunoscut, căci spre deosebire de mulţi părinţi duhovniceşti care i-au învăţat pe oameni, părintele Paulin a şi scris multe lucruri, iar acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie să fii în duhul părintelui Paulin ca să înţelegi ce a scris el”, subliniază în evocarea sa Preasfinţitul Ambrozie. Părintele arhimandrit Paulin Lecca a dorit să arate tuturor celor care-l citesc că Dumnezeu este bun, drept, iertător şi că nu părăseşte pe cei care greşesc, dar, în virtutea liberului arbitru, Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi lasă pe om ca să-L accepte în mod liber şi conştient în inima lui.

Ioan Bușagă

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com