Header image

Arhimandritul Tihon (Șevkunov): „Despre voia Domnului, mănăstirile contemporane, lux și plictiseală”

Starețul mănăstirii stavropighiale „Întâmpinarea Domnului”, membrul comisiei Adunării Intersobornicești pentru problemele organizării vieții mănăstirilor și a monahismului, unul din autorii „Regulamentului cu privire la manăstiri și călugări”, arhimandritul Tihon (Șevkunov) a relatat despre organizarea vieții mănăstirești în Rusia modernă.

– Părinte Tihon, în ce constă scopul principal al unei mănăstiri? Trebuie oare ca mănăstirile să slujească lumii?

– Principalul scop al mănăstirii este să-i ajute monahului să lepede lumea și tot ce este în lume, pentru a sluji Domnului și oamenilor întru mântuirea sufletului său. Dacă mănăstirea prin pronie Dumnezeiască este situată în centrul unui oraș mare și dacă Dumnezu a adus acolo un monah, el nu trebuie să refuze slujirea duhovnicească și de luminare, dacă Biserica îl cheamă la o astfel de slujire.

– Există o modalitate de a determina un echilibru între viața mănăstirească interioară și exterioară?

– Nu știu. Ascultarea încredințată mănăstirii noastre „Întâmpinarea Domnului” este educarea viitorilor păstori. Este oare aceasta o activitate exterioară sau interioară a mănăstirii? La seminarul nostru vin băieți extraordinari. Eu îi admir în mod sincer.

Noi edităm cărți, aceasta este și o activitate exterioară – astfel noi câștigăm bani pentru întreținerea mănăstirii și a seminarului. Dar, principalul, aceasta este și o ascultare duhovnicească, pe care ne-a lăsat-o ca testament părintele Ioan (Krestiankin).

Oare slujirea interioară înseamnă doar rugăciunea de la chilie și slujbele religioase? Cred că așa nu este corect. Noi am început să construim un schit în regiunea Reazan, pentru ca uneori să ne depărtăm de agitație și zgomot. Și acolo am găsit noi enoriași, biserici distruse, am primit chiar și un colhoz în îngrijire. Am fost nevoiți să renaștem un sat întreg ca să avem biserică, ca să locuiască oameni în împrejurimi.

Biserica nouă, pe care o construim, este necesară enoriașilor nostri. De sărbătorile mari ei nu încap în biserica veche și sînt nevoiți să stea afară. Dar frații nu au nevoie de o biserică mare. Reiese că aceasta este o activitate exterioară?

Sfinții Părinți spuneau că monahul trebuie să le facă pe toate ca o slujire Domnului Dumnezeu – fie că mătură curtea, fie că are vre-o ascultare la trapeză. Cred că dacă facem cum ne învață ei, nu mai apar asemenea întrebări.

– Aveți și un azil în regiunea Reazan?

– Da, am văzut alături un internat pentru copii și câte puțin am început să ajutăm. Nu e lucrul monahului să educe copii, e ridicol să discutăm despre asta. Noi venim ca Moș Crăciun, le aducem daruri, ne ocupăm de asigurarea financiar-administrativă, iar copilașii vin la noi la slujbe. De lucrurile principale se ocupă absolvenții seminarului nostrum, preoții cu familii. Ei au experiență de educație a copiilor, ei conduc acolo, fac educație.

– Și, totuși, putem trasa o graniță între slujirea interioară și cea exterioară, putem identifica o măsură rațională?

– Eu nu văd aici o dilemă irezolvabilă. Pentru noi totul este oarecum firesc și chiar ni se pare straniu că cineva vede aici o problemă.

– Dar dacă la mănăstire nu se fac fapte de milostenie: nici orfelinat, nici azil pentru bătrâni? E posibil așa ceva?

– Nu se fac faptele milosteniei? Așa ceva nu poate fi. Toate mănăstirile se roagă pentru lume. Aceasta este principalul. Iar dacă o mănăstire din anumite motive nu se ocupă cu ceea ce denumim în mod obișnuit „fapte de milostenie”, eu nu-mi prea pot imagina, cum am putea să o obligăm „de sus” să facă acest lucru. Cum adică, mănăstirea trăiește viața ei obișnuită și într-un moment oarecare îi vine ordin: „Deschideți o casă pentru copii!” Acesta este un lucru absurd, toate trebuie să decurgă firesc din circumstanțele în care ne pune Domnul.

– Dvs. aveți posibilitatea să comparați viața din centru cu viață dintr-o fundătură. Unde este mai simplu pentru o mănăstire să facă fapte de milostenie?

– Există opinia că, dacă ești mai departe de capitală, atunci e mai complicat să organizezi ajutorul. Nu sunt de acord categoric. De exemplu, nu departe de mănăstirea Pecerska din Pskov, într-un cătun locuiește roaba lui Dumnezeu Eugenia. Ea s-a mutat acolo din Moscova, crește patru copii adoptivi – cu sindromul Down și alte boli grave. Câștigă pictând icoane. În cătunul ei – e aceiași mănăstire pentru o monahie. Nu contează dacă poartă fustă sau rasă, mandilă sau broboadă. Principalul e că ea trăiește ca o călugăriță adevărată. Astfel de oameni sînt mai mulți.

Cunoaștem preoți care educă câte 50, câte 70 de copii. Cunoaștem mănăstiri mici, care ajută la zeci de oameni să supraviețuiască.

– Dar poate, oare, monahul să meargă în singurătate, în zăvorâre, poate chiar în pădure? Avem exemple triste când mănăstiri întregi fug în păduri să se ascundă de codurile de identificare.

– Doar Dumnezeu poate alege oamenii, pe care El la timpul cuvenit îi va conduce la un mod de viață în singurătate. Aici este imposibil să reglementezi și să înregistrezi totul. La noi în mănăstire sunt monahi care știu doar de chilie, biserică și ascultare. Ei trăiesc în izolare și rugăciune aflându-se în centrul Moscovei. Dar există și monahi din mănăstiri îndepărtate, care, potrivit duhului, aparțin de fapt „sihăstriei plimbăreților”.

În Rusia sunt destule mănăstiri cu adevărat izolate și acolo există slujire duhovnicească, prin rugăciune lui Dumnezeu și oamenilor.

– Care cale este de preferat, calea contemplativă sau cea activă a faptelor?

– Calea poate fi prin fapte, poate fi contemplativă, principalul e să înțelegi voia lui Dumnezeu pentru tine. Dacă e să mergi în pustie împotriva voii lui Dumnezeu, atunci nevoința îți va fi spre păcat și pieire. Și invers.

– Părinte Tihon, dar cum e aceasta – să auzi și să înțelegi voia lui Dumnezeu pentru tine? Sună minunat, dar nu este clar cum…

– Să auzi, să înțelegi și să simți voia lui Dumnezeu pentru tine, iar mai apoi să găsești puterea să împlinești această voie a Domnului – cred că este cel mai important lucru în viața omului. La lecțiile de teologie pastorală eu totdeauna spun că preotul, duhovnicul are o sarcină: împreună cu omul care a venit la preot ca la un duhovnic, să caute și să găsească voia Domnului pentru el. Să nu se grăbească să spună: „Iată, aceasta este voia Domnului”, ci treptat să o afle în anumite circumstanțe ale vieții omului.

Când un om afirmă: „Mi s-a descoperit voia Domnului” el manifestă înfumurare și naivitate. Părintele Ioan (Krestiankin), un stareț, căruia, sunt profund convins, Dumnezeu într-adevăr îi descoperea voia Sa pentru oameni, mi-a spus o singură dată: „Iată, aceasta este voia Domnului pentru tine”.

În unele circumstanțe ale vieții nu este deloc complicat să găsești voia lui Dumnezeu, pentru că în Evanghelie ea este exprimată în mod direct. Dar, uneori, aceste împrejurări sunt atât de încâlcite, încât este foarte dificil să înțelegi cum trebue să procedeze omul.

– Complicat lucru…

– Da, duhovnicului uneori îi vine foate greu să-l aducă pe om la înțelegerea voii lui Dumnezeu. Nu în zadar sfinții părinți scriau că slujirea pastorală – este „arta artelor și știința științelor”.

– Dar, în general, aceasta este o sarcină după puterile omului, realizabilă? Dacă chiar și părintele Ioan (Krestiankin) doar o singură dată V-a spus direct despre voia Domnului?

– De spus a spus o singură data, dar aducea la înțelegerea voii lui Dumnezeu de multe ori, chiar mulțimi de oameni. Aveți dreptate e o sarcină dificilă.

Dar, din alt punct de vedere, aceasta deloc nu înseamnă că singur omul și duhovnicul lui nu pot înțelege voia lui Dumnezeu. Dumnezeu pentru aceasta și pune un duhovnic, pentru ca el să conducă omul la mântuire potrivit voii lui Dumnezeu.

Păstorii treptat, pas cu pas, descoperă împreună cu fii săi duhovnicești voia lui Dumnezeu. Prin viața însăși, prin Sfintele Scripturi, prin întrebarea oamenilor cu mai multă experiență. E un mare dar Dumnezeiesc în Biserica noastră Ortodoxă.

– Poate un monah să dețină proprietăți?

– Știți, călugării greci în genere nu au proprietăți. Eu am adus într-o mănăstire athonită o carte de-a mea, tradusă în limba greacă, doream să dăruiesc două exemplare egumenului și traducătorului mănăstirii. Ei nu au luat aceste cărți în chiliile sale! Au zis că după ce le vor citi le vor duce în biblioteca mănăstirii.

Dar trebuie să înțelegem, că monahii greci vin într-o mănăstire care exista înaintea lor deja o mie de ani, unde este tot necesarul pentru viața monahală și slujbe. Iar în Rusia lucrurile au mers altfel. Îmi amintesc de stareții nostril. Părintelea Ioan, părintele Adrian, părintele Teofan… Ei aveau și cărți proprii, și vase liturgice pentru orice eventualitate, și haine, și icoane. Gândiți-vă singuri, părintele Ioan (Krestiankin) a schimbat după eliberarea sa șase parohii în regiunea Reazani – îl transferau mereu de la o parohie la alta. Restaura o biserică – îl transferau la alta, distrusă. Unde putea găsi el o Biblie în timpul sovietic? La fel și cu scrierile sfinților părinți, și carte de rugăciuni proprie avea. La altă parohie, unde ar fi găsit toate acestea?

Îmi amintesc, la departamentul Editorial arhimandritul Inokentie (Prosfirnin) mă învăța: „Când vei deveni preot, cumpără-și o ceașcă bună și o farfurioară, desenează jos o cruciuliță și pe farfurioară jos desenează una. Așa vei avea potir și disc. Când vor începe persecuțiile, vei călători din oraș în oraș și vei sluji în taină. Dacă te vor prinde cekiștii și vor găsi vasele de slujbă, se vor pricepe imediat. Dar așa – o ceașcă și o farfurie, dacă nu le ridică, nu-și vor da seama!” E înțelept, nu? Cine va atrage atenția în timpul percheziției la o ceașcă cu farfurioară? Iar de fapt avem potir, disc și linguriță pentru împărtășanie.

– Dar cum soluționați problema averii personale la mănăstirea „Întâmpinarea Domnului”?

– Călugării au doar cărți proprii și icoane. Nu sînt televizoare și magnetofoane. Dacă cineva, atunci când a venit la mănăstire, avea mașină ea este folosită pentru nevoile obștii. Monahii se deplasează să împărtășească bolnavi, muncesc la aprovizionare, fac de serviciu cu mașinile personale sâmbăta și duminica. Mulți au computere. Dar noi avem în statut reguli deosebite, care stabilesc modul în care putem utiliza calculatorul.

În general, la noi jumătate din obște se ocupă de producerea cărților – scriu, redatează, corectează. Mie îmi trebuiește compiuter în chilie, dar iată alt monah – un geniu, virtuoz în ale calculatoarelor – nu are computer în chilie. El în general nu are nimic acolo, nici chiar pat, doarme pe podea.

– În prezent, problema vieții de lux a călugărilor, cea a automobilelor scumpe, este deosebit de acută…

– Luxul este inadmisibil pentru călugări. Uneori se pare că omul parcă s-ar năpusti la ceva ce nu a putut procura mai înainte și începe să folosească aceste oportunități în detrimentul propriului său suflet.

– Ce putem face cu această dorință nestăpânită?

– Eu cred că această temă va fi una din viitoarele teme care se vor discuta la Sobor. Desigur vor apărea complicații, chiar neînțelegeri. De exemplu, eu fotografiez pentru site-ul nostru, pentru cărțile noastre. Avem un aparat de fotografiat foarte bun care aparține redacției. Nu este al meu, dar dacă cineva mă vede cum fac fotografii, se poate gândi: „Ia uite ce aparat scump are părintele!”

– Poate avea monahul concediu?

– La fel ca în cazul alegerii egumenului, la această întrebare nu putem răspunde univoc – poate avea concediu sau nu. Noi avem monahi care în general nu pleacă în concediu. Un anumit monah își ia concediu de două zile, pleacă la ocrotitorul său ceresc, se împărtășeșete acolo și se întoarce.

Dar sunt călugări cu boli trupești, ei pur si simplu au nevoie să se trateze undeva, să se afle în alt climat, să respire cu altfel de aer. Eu însumi m-am întors de curând dintr-o astfel de călătorie, mi-am tratat plămânii.

– Părinte Tihon, pot avea mănăstirile un regulament unic? Astăzi am vorbit deja despre experiența catolică, romano-catolicii au un număr mare de regulamente…

– Noi, în principiu, am înregistrat în documentele Adunării Intersobornicești un regulament general al mănăstirilor care poate servi drept model. Este principial – un regulament-model. Fiecare mănăstire la adunarea obștei poate adopta propriul statut, poate corecta astfel, cum crede de cuviință și abia apoi arhiereul îl aprobă.

Cu toate acestea, există unele elementele de bază. Există statutul civil al Bisericii Ortodoxe Ruse, în afara căruia noi nu putem exista. Există regulamente formate istoric. De exemplu, regulamentul mănăstirii „Sfântul mare mucenic Gheorghe” din Novgorod sau regulamentul lavrei „Sfânta Treime” a cuviosului Serghie. Acesta din urmă a apărut deja în sec. XX și, conform lui, de fapt, viețuiesc toate mănăstirile Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu putem respinge pur și simplu aceste statute. Putem lua elemente de bază din ele, le putem dezvolta, discuta, adopta în obște pentru ca, mai târziu, să fie aprobate de arhiereu.

sursa patriarchia.ru/md

99978.b

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com