„El a fost pregătit la 20 de ani să mă ia de soţie şi a vrut să-i fiu mama copiilor lui”

„Ca o minune m-am făcut multora, iar Tu eşti ajutorul meu cel tare.” (Psalmul 70, 8)

Începutul relaţiei noastre nu este demn de urmat, dacă aş lua-o de la capăt, aş proceda altfel, aş da dovadă de mai multă înţelepciune şi răbdare, dacă aş pune pe cântar plăcerea şi viaţa frumoasă de familie, cu siguranţă, că a doua balanţă ar ieşi învingătoare!

Eu şi actualul meu soţ ne-am cunoscut la 18 ani, respectiv 19, eram în primul an de facultate. Nu are rost să mai spun de aventurile anterioare, pentru că le-am făcut faţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu toate că a fost enorm de greu. Doar diavolul mereu îmi şoptea că fetele de vârsta ta…duc o altă viaţă!

Nu! Până la 19 ani am fost foarte pe poziţie, deşi nu aveam inima rece (poate era mai bine aşa!), însă ştiam clar că dacă fac acest pas, Dumnezeu se va dezamăgi foarte mult de mine, nu mai zic de părinţii mei, viaţa mea de familie nu va fi aşa cum mi-o doresc, iar băieţii cu adevărat buni se vor îndepărta de mine! Aici nu mă refer la aceia pe care noi îi credem buni și la un moment dat ajung să ne zică să ne culcăm cu ei! Nu! De aceia să te ferească Dumnezeu! Spun aici de adevăraţii bărbaţi, care îşi caută o femeie adevărată pentru tot restul vieţii!

La 19 ani a început lupta reală, pentru că l-am întâlnit pe cel căruia nu aveai să-i reproşezi nimic, cel pe care îl simpatizau multe fete, cel care m-a cucerit din prima clipă când l-am văzut cu cartea în mână, iar candeluţa ardea pe policioara de lângă el, în camera lui de cămin!

În acea clipă mi-am zis: “Ăsta e al meu!”

Dragoste la prima vedere a fost şi din partea lui, doar că nu 100%, deoarece eram coafată, machiată, cu cizmuliţe şi poşetă roz cu pene, deci, m-a ţintit cu privirea, dar nu intram chiar în toate “standardele” unui băiat de la ţară, care a crescut numai cu mama. S-a gândit săracul: “Dac-o duc pe asta la mama acasă, cred că fac cale întoarsă şi eu o dată cu ea!” Aşa că… era îndrăgostit, însă foarte rezervat!

M-a condus într-o seară acasă, după ce le făcusem plăcinte cu brânză la cămin şi a încercat să-mi spună că sunt perfectă, doar că… ar trebui să mai îndrept ceva! M-am gândit foarte mult la vorbele lui. Orgoliul îmi zicea că trebuie să mă placă aşa cum sunt, dar conştiinţa îmi spunea că dacă îl iubesc, trebuie să mă dau după el, poate, într-adevăr nu e bine să fiu atât de mandră, el mă vroia… mai smerită!

A venit o zi în care am mers mai mulţi studenţi la sinistrații din Cosmeşti, să-i ajutăm. Acolo trebuia să dăm butuci de lemne din mână-n mână, să-i mutăm dintr-o parte în alta. Nu ştiu cum se făcuse că din mulţimea de fete şi băieți, tocmai eu nimerisem la baza grămezii, adică, doar eu trebuia să mă aplec la fiecare butuc şi să-l transmit mai departe. Nu mi s-a părut ceva imposibil sau foarte greu, aşa că am demarat operaţiunea şi după vreo 5 minute, începuse să facă băieţii glume că vin cam repede butucii, deci, Liliana e fată puternică şi isteaţă!

Ei, iată, că după ce am urcat în autobuz, înapoi spre cămin, prietenul meu mi-a rezervat loc lângă el, mi-a dat blana lui, pentru că era iarnă şi îngheţasem şi mi-a spus atunci: “Astăzi am cunoscut o altă Liliană, o Liliană simplă, frumoasă, chiar de avea baticul pe cap! Îmi place că eşti mereu elegantă, dar elegante pot fi multe femei, eu căutam femeia care să poată să fie şi… ţărăncuţă! Numai cu ea poţi face casă şi creşte copii! Nu credeam că poţi să fii aşa! Astăzi m-am îndrăgostit atât de mult de tine…!” Iar în faţa căminului, ne-am sărutat pentru prima dată.

Au urmat multe, relaţia noastră e de roman, dar acum vreau să spun cum au decurs lucrurile după ce în vară, după anul I, am hotărât că vrem să mergem împreună pe acelaşi drum!

Ne-am angajat ambii la un restaurant ca și chelneri şi munceam cu drag şi spor… pentru bugetul familiei! Nefiind căsătoriţi, nu puteam beneficia de o cameră în căminul pentru familişti, aşa că am stat până în următoarea vară la el la cămin. Asta nu a însemnat că am început să nu mai am chef de carte, învăţam la fel de bine şi eu şi el, eu eram şefă de grupă, toţi profesorii mă cunoşteau, nu-mi puteam permite să absentez. Chiar dacă trăiam în desfrânare din punct de vedere creştineşte, din punct de vedere social noi eram o familie, eu găteam, spălăm, călcam, banii îi aveam împreună, deci, toţi colegii ştiau că relaţia e cât se poate de serioasă. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne-am şi cununat, căsătorit civil, am obţinut şi o cameră în căminul pentru familişti, aşa că în anul I de master, am primit cu mare bucurie vestea că vom deveni părinţi, cu toate că fusesem admisă la taxă la master, doar soţul era în anul IV la facultate, la buget, deci nu plătea căminul. Mai aveam uneori temerea că ne va fi greu, dar nădăjduiam la Domnul, soţul mai lucra pe ici, pe colo. Când a venit primul copil în familia noastră, a venit şi marea bucurie: că voi primi indemnizaţie pentru mame studente în valoare de 600 lei, şi alocaţia 200 lei, deci, era raiul pe lângă viaţa ce o duceam singuri cu 400 lei pe lună.

Nu absentam decât cu motive întemeiate de la ore, mi-am luat disertaţia cu 10, examenele la fel, doar 8, 9, 10. Bebe creştea, noi ne-am mai îmbogăţit un pic, şcoală făceam, slavă Ţie Doamne, nu ne-am aşteptat să fie atât de bine!

Când primul copil avea un an şi două luni, iarăşi am rămas însărcinată, terminasem numai primul an de master. În următorul an, s-au dat locuri mai multe pentru basarabeni la master, aşa că m-am înscris la al doilea master şi am luat un loc la “fără bursă, fără taxă!” E perfect, măcar nu plătesc căminul, în plus, fac şi Marketing în afaceri, că-mi plăcea acest domeniu!

Burtică, copil de un an şi câteva luni acasă, două programe de masterat… A fost anul cel mai greu din viaţa mea, dar am reuşit! Am mers şi la ore, soţul stătea cu băiatul, mi-am făcut şi teza de master, burtica a crescut frumos şi fără probleme! Pe 15 mai, chiar de ziua mea de naştere, am născut natural cel de-al doilea băieţel. Peste o săptămână eram pregătită şi în formă pentru sesiunea de vara, iar în iulie, am susţinut teza de master la MFB cu nota 10. Deci, un an pe cât de greu, pe-atât de încununat de succese!

În următoarea vara, trebuia să susţin cea de-a doua teză, însă am avut careva probleme şi am amânat-o pentru iarnă. Între timp ne-am mutat în Iaşi, acolo găsise soţul de muncă. Iarna a fost foarte grea, nămeții atât de mari, încât nu am putut ajunge pentru susţinerea tezei, deşi era gata demult. Am susţinut-o în următoarea vara, când aveam şi 4 luni de sarcină cu al treilea băieţel, la fel, cu nota 10.

Deci, se poate, fetelor! Numai dorință să aveţi! Glumeau colegele mele deseori: “Ţie trebuie să-ţi facă statuie ASE-ul! Ai fost nu doar o studentă bună, dar şi o mamă eroina!”

În aceste condiţii ne-am croit drumul prin viaţă, fără vreun ajutor material de la părinţi, dar cu mare dorinţă de a face carte, dar în acelaşi timp, de a plăcea Domnului! Şi ajutorul lui Dumnezeu l-am simţit de nenumărate ori, uneori, chiar imediat. Mi-amintesc o dată, rămăsesm fără bani, soţul era la serviciu, trebuia să ia salariu azi, mâine, dar eu, plimbându-mă cu primul băiat, mi-a zis că vrea un covrig. Când am văzut că nu am 50 de bani să cumpăr un covrig, mi-au dat lacrimile în stradă şi mă gândeam: “Doamne, să ajung să nu pot cumpăra un covrig…” La doi paşi, am găsit 1 RON şi am cumpărat 2 covrigi şi am dat slavă lui Dumnezeu! Seara a adus şi tati salariul.

Altă dată, iarăşi, s-au epuizat prea repede resursele financiare, pentru că răcisem. Deci, întotdeauna ne-am descurcat cu chiria, serviciile, mâncarea, dar dacă venea vorba de medicamente sau haine…. ieşeam pe minus. Aşa că banii pentru cămin s-au dus pentru medicamente. Şi nu ştiam ce să facem, am mai împrumutat de câteva ori, dar nu poţi la infinit şi aşa am început să vorbesc cu Dumnezeu.

Seara ne sună o cumătră de la Bucureşti, care era necăsătorită şi câştiga cât de cât, ne întreabă ce mai facem şi ne roagă să-i dăm un cont de card că vrea să ne transmită nişte bani pentru finuţul. N-a trimis nici mai mult, nici mai puţin, atât cât trebuia să achităm chiria! În aceste momente îl simţi pe Dumnezeu în tine, lângă tine, parcă nu în Cer, că e prea departe… faci metanii şi-I multimesti cu lacrimi că face atâtea minuni cu tine!

Momente grele sunt, nimeni nu spune că dacă te căsătoreşti repede, e numai lapte şi miere! Însă, cum spun şi Sfinţii Părinţi: “Cu traiul comod, nimeni nu s-a urcat la cer!”

Dumnezeu ne încearcă răbdarea, vrea să vadă de ce jertfă suntem în stare, câtă iubire putem oferi celuilat. Şi ne dă, frumos spunea cineva: “Nu ştim noi a cere, câte ştie Dumnezeu a da!”

Ce se întâmpla dacă nu mă căsătoream de la 19 ani? Simplu! Desfrânam câţiva ani cu prietenul meu, rămâneam cu acelaşi orgoliu şi înfumurare specifice unei femei “emancipate”; dacă iubitul meu nu făcea ceva cum vroiam eu, probabil mă aruncam în braţele altor admiratori, care îmi puteau oferi ceva… nou, din toate punctele de vedere. Cu siguranţă că sufeream când îmi vedeam prietenele cu copilaşi în braţe, alături de soţii lor, fericite şi-mi reproşam şi regretam că nu am fost în stare să am alături bărbatul căruia i-am oferir bucuria de a fi primul şi ultimul din viaţa mea, deci, mă consideram, din start, o ratată cu facultate şi două masterate!!!

Şi ca să nu crap chiar de invidie pentru femeile demne de bărbaţi buni, pentru că acelea îi merită şi îi au, femeile care oferă şi caută iubire, nu sex¹, îmi înnecam amarul desfrânând din nou, încercând să mă amăgesc că toţi bărbaţii vor doar ceva de la femei, că nu exista iubirea adevărată, că e frumos şi bine să trăieşti azi cu unul, mâine cu altul şi să nu ai nici o obligaţie faţă de nici unul, şi… nici nu mai vreau să continui firul, pentru că mă îngrozesc! Probabil era scârbit cerul de mine şi-mi cădea în cap vreo cărămidă într-o zi, ducându-mă direct în fundul iadului, pentru că aş fi fost în stare de multe, la firea vulcanică pe care o am!

Aşa că îi mulţumesc din suflet lui Dumnezeu că primul bărbat din viaţa mea a avut credinţă şi s-a gândit, mai înaintea mea, că dacă suntem pregătiţi să facem acest pas important din vieţile noastre, înseamnă că suntem responsabili de urmări, iar el este pregătit la 20 de ani să mă ia de soţie şi vrea să-i fiu mama copiilor săi, era însă sigur că pot face asta, că mă voi descurca!

Aşa că sfatul meu pentru voi este că nu e bine să vă pisicăiți în orice moment şi: “Iubi, nu pot, iubi, ajută-mă!”, vrând să vă arătaţi să sunteţi foarte firave şi gingaşe. Sunt foarte puţine momentele de alint şi pisicăială, atunci când sunteţi în doi sau atunci când chiar ai o sarcină prea mare pe umeri, însă atunci e imposibil ca el să nu vadă, iar gingăşia o arătaţi seara când vine soţul de la serviciu şi copiilor, în rest, fii ”bărbată”, cum îmi mai zic şi băieţii mei când mă lovesc sau plâng “Mamă, fii bărbat adevărat!!!” Numai alături de o astfel de femeie, care nu se teme să gătească pentru 5-7-10 persoane, să spele şi să calce haine tot pentru atâtea, o femeie care e alături soţului şi e optimistă în toate momentele vieţii mai puţin placute, poate un bărbat să formeze o familie numeroasă și frumoasă, ştie că acasă are un stâlp pe care se poate baza.

Dar dacă ştie că pe soţia lui o enervează să hrănească copilul, nu-i place să facă curat în casă, nu vrea să iasă cu copilul la plimbare, darămite să mai facă şi o mini-piață în treacăt şi îi pune toate sarcinile doar pe umerii lui: “Du copii la grădi, să-i aduci înapoi, să faci piaţa, să plăteşti facturile, să duci gunoiul, să mă alinţi şi pe mine, să ieşi afară cu copiii, să mergi la serviciu, etc. etc.!”, normal ca acel bărbat va zice: “STOP! Unul şi ajunge! Am prea multe pe cap şi e atât de greu cu un copil, dar oare să am 3? Vai de mine, nu-mi place să am mulţi copii! Când, de fapt, lui i-ar place să aibă şi 7 copii, mai ales să fie toţi deştepţi şi să semene fizic cu el sau cu soţia pe care o iubeşte atât de mult, numai că NU ARE CU CINE, adică în soţia lui nu vede un adevărat tovarăş de viaţă, ci o vede ca pe un copil mic, care are nevoie de mult mai multe decâtpropriul lor copil!

Deci, dacă soţiile/mamele vor fi în aşa fel încât să inspire încredere, ajutor şi curaj soţilor/ bărbaţilor, atunci veţi fi cea mai bună armă în mâna celui mai viteaz ostaş! Numai aşa veţi ieşi buruitori din orice luptă văzută şi nevăzută!

Şi nu uitaţi: “Precum sunt armele în mâna celui viteaz, aşa sunt şi copiii părinţilor tineri!” – spune psalmistul David. Doamne ajută!!!

(Liliana Condur, 27 de ani, din Chișinău)

În fotografie sunt băieții mei: Nicolae, Cprian și Iustin – 3 trandafiri rupți cu blândețe din Grădina Domnului și dăruiți familiei noastre. Binecuvântarea Domnului peste noi!