„Buni­cu­țul!”

Era în anul 1937. NKVD-ul lovea cu furie. Sufe­reau înde­o­sebi cle­ri­cii şi cre­din­cioşii. A fost ares­tat şi a dis­pă­rut fără urme părin­tele parohiei Şovsk, au fost date jos clo­po­tele Bise­ri­cii Naş­te­rea Dom­nu­lui, alta­rul şi icoa­nele au fost dis­truse.

Niciun tăran nu a par­ti­ci­pat la aceasta nele­giu­ire şi pro­fa­nare. Aces­tea au fost săvârşite de oameni spe­cial aduşi, beti şi care se com­por­tau mai rău ca ani­ma­lele. Tot atunci din sat a dis­pă­rut şi o fetită, Nina. Mama a trimis-o la păşune să aducă vaca. Era o zi senină şi blândă, câm­pul era plin de roma­nite. Jucându-se, fetita nu a obser­vat că vaca a dis­pă­rut. Iar când şi-a dat seama, a por­nit s-o caute. tot plân­gând, a ajuns pe un câmp de secară. A mers aşa până seara, când a con­sta­tat că se afla într-un loc com­plet necu­nos­cut.

In fată îi apăru o pădure întu­ne­coasă. Nina cutre­ieră pădu­rea, încer­când să găsească vaca şi dru­mul spre casă. Intr-un sfârşit, obo­sită şi spe­ri­ată, se aşeză pe o movi­lită şi adormi. Dimi­ne­ata, când s-a tre­zit, lângă ea stă­tea un bătrân, îmbră­cat într-o haină albă, cu opinci. Sub brat ţinea un cojo­cel, iar pe umăr avea un sac de pânză. Cum l-a văzut, Nina a înce­put să plângă. – Ce ai pătit, copilă? a întrebat-o bătrâ­nul, cu blân­dete.

Nina i-a poves­tit neca­zul său. Bătrâ­nul s-a aşe­zat lângă ea, a aşter­nut pe pământ cojo­ce­lul, iar pe el a pus mân­ca­rea scoasă din sac. Au mân­cat apoi amân­doi din cele tri­mise de Dum­ne­zeu. După aceea bătrâ­nul a luat fetita de mână şi au por­nit la drum. Mer­geau şi bătrâ­nul o încu­raja întruna: – Nu plânge! Găsim vaca şi ne întoar­cem la mama, acasă. Când fetita obo­sea, el o lua în brate.

Intre timp, întreg satul s-a pus în miş­care. Oame­nii cutre­ie­rau toate râpele şi pădu­rile, însă în zadar. Şi iată că, după patru zile, când toti cre­deau că nu mai era nicio şansă ca fetita să fie găsită, ea a apă­rut în chip minu­nat, nu departe de sat. Şedea pe o movi­lită, iar ală­turi de ea păş­tea lini­ş­tită vaca, alun­gând cu coada muş­tele. toti săte­nii o între­bau pe fetită unde a fost şi ce a mân­cat. Fetita ţinea minte doar că a mers cu bătrâ­nul prin nişte locuri minu­nate, cum sunt doar în rai, că tot tim­pul stră­lu­cea soa­rele şi nu era noapte, că păsări minu­nate cân­tau şi i se aşe­zau pe mâini. Buni­cu­tul avea putină pâine şi apă într-o sti­clă. Când flămân­zeau, mân­cau şi beau, iar a doua zi mân­ca­rea apă­rea la loc.

Feri­cită, mama şi-a adus copi­lul acasă. Dintr-un dulap ea a scos o icoană pe care o sal­vase în tim­pul dărâ­mă­rii bise­ri­cii şi a spus: – Fetita mea, să-I mul­tu­mim lui Dum­ne­zeu pen­tru sal­va­rea ta minu­nată! Nina a pri­vit icoana şi nu a putut să ros­tească decât: „Buni­cu­tul!”… Şti­rea s-a răs­pân­dit repede prin sat, însă nu a fost dez­vă­lu­ită nici­u­nui străin, căci pen­tru o ase­me­nea afir­ma­tie puteai fi învi­nuit de insti­gare reli­gi­oasă şi tri­mis acolo unde fusese tri­mis şi părin­tele. Dar oame­nii con­ti­nuau să păs­treze în inimi această minune.