Header image

Ce să-i răspundem lui Steve Jobs, sau din nou despre lacrima copilului

10:33, joi, 17 octombrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , ,

Acest om este numit „icoană a antreprenoriatului.” El nu este doar un „self-made-man”, ci un simbol pentru o epocă întreagă.

Cum se atârna Steve Jobs faţă de religie? Mulți știau că fondatorul companiei Apple a fost un budist practicant. Dar aşa nu a fost întotdeauna.

În biografia oficială a întreprinzătorului, scrisă de jurnalistul american Walter Isaacson, există o relatare interesantă:

„Paul și Clara nu erau nişte părinţi foarte religioși, dar au vrut să-i dea fiului o educație religioasă, și de atât în duminici îl luau cu ei la biserica luterană. Dar când Steve a împlinit treisprezece ani, el nu a mai mers acolo. Părinţii săi erau abonaţi la revista „Life”, pe coperta numărului din luna iulie 1968 a căruia a fost postată o fotografie a copiilor înfometați de Biafra. Steve a adus revista la școala de duminică și a întrebat pastorul:

– Dacă aș ridica un deget, ar ști Dumnezeu pe care anume vreau să-l ridic chiar înainte să fac asta?

Pastorul i-a răspuns:

– Desigur, Dumnezeu cunoaşte totul.

Atunci Steve i-a arătat imaginea de pe revistă:

– Dumnezeu ştie că acești copii mor de foame?

– Steve, înţeleg că pare greu de crezut, dar Dumnezeu știe şi despre asta.

Atunci Jobs a spus că nu mai vrea să creadă într-un asemenea Dumnezeu, și nu a mai fost niciodată la biserică. „

Viitorul fondator al imperiului Apple ştia despre ce să întrebe. Cu această întrebare puteți „închide subiectul” într-o conversație cu orice preot, chiar și cu cel mai inteligent şi instruit. Și nu pentru că este imposibil de a se răspunde. Pur și simplu există acţiuni profund lipsite de orice morală, prin natura lor, deși aparent ar putea părea decente și pioase. De exemplu – să stai pe bancă în faţa bisericii și să-i relatezi unui adolescent de treisprezece ani, de ce permite Dumnezeu suferinţa şi foametea copiilor din Biafra, ar fi aproximativ aceeași ca unui copil să i se explice de ce în plină zi oamenii trec indiferenţi pe lângă o persoană căzută pe marginea trotuarului.

Pastorul a procedat destul de înțelept atunci când nu a încercat să-l convingă de nimic pe tânărul Steve. Pentru că orice răspuns ar fi sunat în această situație ca o încercare cinică de a justifica nedreptatea, de a explica că nu este chiar atât de nedreaptă, că este în ea şi o oarecare justificare. Nu poți să permiţi nici propriului gând, nici a altoră să încline pe calea aceasta strâmbă.

Celebrul filosof şi psiholog rus Semion Frank a spus : „Explicația răului ar fi însemnat  dovedirea sa și prin urmare şi justificarea. Dar acest lucru contravine însăşi esenţei răului, ca la ceea ce este greșit, ce ce nu ar trebui să existe. Unica acceptare a răului ar trebui să fie – respingerea, eliminarea lui, și nu explicarea, care îl legifirează și justifică”.

În esenţă Frank descrie aici atitudinea creștină normală: ai văzut răul – încearcă să-i ripostezi, nu o poţi face – roagă-te şi plângi pentru cei care sunt afectați de acesta, pentru slăbiciunea ta, pentru durerea pe care a adus-o altor oameni și ţie, indiferent de cât de departe de tine se poate afla. Fiindcă toți oamenii de pe pământ – sunt urmașii lui Adam și Eva, așa încât nu există în lume nefericirea altcuiva. Și când undeva pe cealaltă parte a lumii, copiii mor de foame, vei ști întotdeauna, sau cel puțin vei simţi că sunt înfometaţi frații și surorile tale mai mici, că este durerea familiei tale, şi deci – și a ta.

Indignându-se în faţa nedreptăţii, omul acționează absolut normal, în conformitate cu puterile sănătoase ale sufletului. Dar iată să-şi justifice indiferența faţă de urăciunile lumii prin „smerenia creștină” și schemele teologice o poate face doar unul, care deja a devenit indiferent faţă de rău şi nedreptate. Dreptul Iov, spre exemplu, nu se gena să se indigneze faţă de acţiunile lui Dumnezeu, nedrepte în opinia sa: Dumnezeu este Cel ce mă urmăreşte şi că El m-a învăluit cu laţul Său. Dacă strig de multa-apăsare, nu primesc nici un răspuns; ţip în gura mare, dar nimeni nu-mi face dreptate.

În acest sens, Steve Jobs, în pofida vârstei sale fragede, a fost mult mai cinstit decât mulți dintre contemporanii săi, cărora aceste probleme pur și simplu nu le erau interesante. Cu toate acestea, există o diferență semnificativă între poziția sa şi a lui Iov. Dreptul Iov a pierdut tot ce avuse – copiii, averea, chiar şi sănătatea – şi strigă indignat solicitând explicaţia dumnezeiască la ceea ce se întâmplă.

Dar indignarea lui este adresată anume lui Dumnezeu, ca singura sursă a răspunsurilor posibile. Și nici prin gând nu-i trece să spună – „într-un asemenea Dumnezeu, nu vreau să cred.” Pentru că alt Dumnezeu nu există şi prin urmare, trebuie de lămurit starea lucrurilor cu Cel care este. Logica este simplă și clară: dacă ai pretenţii față de Dumnezeu – spune-le Lui, și nu vecinilor de bloc. Întrebările importante ar trebui să fie întotdeauna setate la adresa corectă. În caz contrar, risti să obții un set standard de explicații, care pe toate le explică, dar nu dau hrană nici minţii şi nici inimii.

Asceți creștini, la fel ca și profeții Vechiului Testament nu s-au temut să ceară Domnului răspunsuri la întrebările „incomode”. Astfel, fondatorul monahismului Sfântul Antonie cel Mare i s-a adresat lui Dumnezeu cu aceleaşi întrebari care îl tulbura şi pe Steve Jobs:

„Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe când alţii ajung la cea mai adâncă bătrâneţe? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi ? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt săraci ?”

Aceste întrebări nu se puteau naşte în inima indiferentă, și nu un suflet apatic era îndurerat după aceste răspunsuri. Însă Antonie cel Mare, nu a încercat să discute problema ce-l chinuia cu alți călugări. Asemănător dreptului Iov, el speră să găsească soluția nu într-o discuție teologică, ci în rugăciune.

Şi Dumnezeu i-a răspuns.

Cei drept, răspunsul a fost neașteptat și total diferit faţă de ceea ce oamenii așteaptă în astfel de cazuri: „Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ţi se cade ţie a cunoaşte.”. Apropo şi dreptul Iov a auzit ceva asemănător : Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.. Poţi tu cu adevărat să găseşti cusur judecăţii Mele? Şi Mă vei osândi pe Mine, ca să-ţi faci dreptate? Este braţul tău ca braţul lui Dumnezeu? Şi glasul tău este, oare, tunet, precum este glasul Lui? Atunci împodobeşte-te cu măreţie şi cu semeţie, îmbracă-te cu strălucire şi cu cinste! Revarsă puhoaiele mâniei tale şi doboară cu o privire pe cel trufaş! Vezi de toţi semeţii şi smereşte-i şi calcă în picioare, fără zăbavă, pe toţi cei răi! Ascunde-i pe toţi grămadă, în pământ, şi îi înmormântează. Şi atunci Eu Însumi te voi preamări, pentru toate câte ai izbândit cu dreapta ta.

Și primul şi al doilea răspuns, de fapt se rezumă la teza cunoscută tuturor din copilărie – „Nu e treaba ta”. Dar un lucru e ciudat: pentru un motiv oarecare, atât primul, cât şi al doilea au fost pe deplin mulțumiţi cu explicația neobișnuită.

Şi motivul pentru aceasta este probabil următorul. Problema suferinței copiilor şi adulților îl chinuie pe om nu pentru că mintea noastră nu poate reconcilia logic această suferință cu existența unui Dumnezeu iubitor atotputernic și atotștiutor.

Aceasta nu ar fi cel mai grav – câte nu nu poate omul înțelege prin logica sa. De fapt, mult mai dureros aici e altceva. După „lacrima copilului” lui Karamazov sau coperta revistei Life în mâinile lui Steve Jobs se ascunde o întrebare mult mai tragică: oare cu adevărat Dumnezeu nu există în această lume nebună? Oare toate aceste suferințe nevinovate sunt lipsite de sens și sunt doar dovezi concludente că lumea noastră – este orfană?

Istorii de acest gen – a drepţilor, sfinților, Ivan Karamazov, Steve Jobs – ar putea fi readuse la o exclamație comună: Doamne, oare exişti cu adevărat, dacă în jur există acest coșmar? Anume despre aceasta şi doar despre asta, întreabă ei în cele din urmă. Orice altceva – sunt doar fapte care au adus la acest strigăt către Dumnezeu la cei mai diverşi oameni din toate timpurile.

Deci ce ar fi trebuit să i se răspundă lui Steve Jobs la întrebările sale „blestemate”?

De fapt absolut nimic. Pentru că să răspundă la ele pe bună dreptate poate doar singurul Dumnezeu. Lui Antonie cel Mare şi dreptului Iov Dumnezeu le-a răspuns şi ei s-au liniştit –  Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. (Iov 42:5). Steve Jobs, de asemenea, a auzit despre Dumnezeu, dar nu a primit nici un răspuns, și a plecat dezamăgit. Deoarece nu a întrebat despre cauza răului din lume la Cel, care singur îi putea răspunde. Și nu pe pastor l-a adus în acest impas , ci pe sine însuși pentru mulți ani.

Nici un păstor, preot, teolog nu poate explica de ce în această lume suferă și mor în chinuri cumplite copiii. Orice astfel de explicație va fi întotdeauna o substiture a răspunsului celui mai important, în care Dumnezeu se descoperă omului. Trebuie doar să-L întrebi, trebuie să te adresezi Lui, chiar dacă crezi că „într-un astfel de Dumnezeu nu e necesar să crezi.” Spunei-I şi tu despre aceste lucruri, revoltă-te, indignează-te cum a făcut-o dreptul Iov, dar cere-I, cere-I Lui Dumnezeu să-ţi răspundă la întrebările care nu-ţi dau voie să trăieşti liniştit. Deoarece altă modalităte de a obține răspunsul la întrebările „blestemate” nu există.

 

traducere şi adaptare Natalia Lozan

sursa pravmir.ru

Contact Form Powered By : XYZScripts.com