Header image

Ce spune Biserica despre Eutanasie

22:07, luni, 16 septembrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , , , , ,

Având un caracter anticreştin, care contravine poruncii dumnezeieşti „Să nu ucizi”, Biserica nu admite eutanasia, deoarece ea înseamnă ucidere

Prin eutanasie, care din greceşte înseamnă „moarte frumoasă” sau uşoară, se subînţelege ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Pentru prima dată în istoria omenirii eutanasia a fost legiferată în anul 1906 în statul Ohio, SUA. A fost practicată şi în Germania hitleristă, unde erau omorâţi copii nou-născuţi cu neajunsuri fizice, bolnavii incurabili şi invalizii. Mai târziu, în unele state eutanasia a devenit ceva normal. Numai în anul 1995, în Olanda, au murit prin eutanasie 3% din cei decedaţi.

Oricât de strictă ar fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu, trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om este o posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă, de „a împlini lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul lui, adică Biserica” (Cor. 1,24). Potrivit învăţăturii creştine, omul are trei mari datorii: faţă de Dumnezeu, pe care trebuie să-L iubească cu toată inima lui, cu tot sufletul lui şi cu tot cugetul lui; faţă de el însuşi şi faţă de aproapele, pe care trebuie să-l iubească ca pe sine însuşi (Matei 22,37-39).

Dragostea de sine trebuie să cuprindă întreaga persoană umană – trup şi suflet, având grijă – în primul rând – de suflet (fiindcă, ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde?” (Matei 16,26), dar având grijă şi de sănătatea trupului, pentru a-l putea folosi în slujbă lui Dumnezeu şi a aproapelui, atât timp cît este rânduit de Creator. În caz de boală, ne putem îndepărta de Dumnezeu, sau ne putem uni mai strâns cu El. În primul rând, trebuie să cerem ajutor de la Domnul nostru Iisus Hristos, care este „Doctor al sufletului şi al trupului”, pentru că El a venit să vindece şi să mântuiască omul întreg, trup şi suflet. De aceea, în faţa oricărei suferinţe, trebuie să dăm dovadă de răbdare şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne trimită ajutorul de care avem nevoie, aşa cum ne-a făgăduit Mântuitorul: ”Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi”(Matei 21,22). E necesar să apelăm şi la ajutorul medicului, pe care trebuie să-l cinstim cu cinstea ce i se cuvine, căci şi pe el l-a făcut Domnul, „să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă” (Sirah 38,112). Medicul trebuie să fie pregătit din punct de vedere profesional şi totodată moral. Datoria lui este de a lupta pentru sănătatea pacientului, iar celor în stadiul de pe urmă să le aline suferinţele şi nu este în drept să grăbească în mod intenţionat procesul natural al morţii.

Pentru creştini, boala şi suferinţa au un sens

Viaţa trebuie trăită potrivit poruncilor divine, în scopul dobândirii mântuirii. Sănătatea fizică nu-i foloseşte omului la nimic, dacă nu este orientată spre mântuire, iar boala şi suferinţa nu trebuie să-l sperie, pentru că ele îi afectează numai trupul, dar nu-i pot ucide şi sufletul. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Dacă sufletul este sănătos, boala trupului nu poate să-i cauzeze omului nici o pagubă”. Dacă nu recunoaştem bolii un sens, vom fi cuprinşi de teamă, disperare, descurajare, tristeţe, nervozitate, care nu numai că nu ne uşurează suferinţele trupului, dar ne pot îmbolnăvi şi sufletul. De aceea, Sf. Părinţi ne îndeamnă să nu ne preocupe mai întâi cauzele bolilor şi suferinţelor, nici mijloacele de combatere a lor, „ci să degajăm semnificaţia pe care ele o îmbracă în cadrul relaţiei noastre cu Dumnezeu şi să punem în evidenţă care poate fi rolul lor în perspectiva mântuirii noastre. Boala înţeleasă astfel are ca efect nu strivirea omului sub povara suferinţei, ci întoarcerea sa la Dumnezeu (…), apropierea sa de El ca de adevăratul său început şi sfârşit”. Dumnezeu nu a îngăduit boala pentru a ne coborî, ci pentru că a vrut să ne facă mai buni, mai înţelepţi şi mai supuşi voinţei Sale, ceea ce este temeiul a toată mântuirea. În orice boală, Dumnezeu ne vorbeşte despre mântuirea noastră şi-şi exprimă voinţa de a ne ajuta să o realizăm. Când este bolnav şi suferă, creştinul are prilejul să-şi arate şi să-şi întărească credinţa, să dea dovadă de răbdare, care este izvorul altor virtuţi, după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: ”Suferinţa, aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea nădejde”(Romani 5, 3-4).

Nu se poate merge la Dumnezeu, fără a trece prin moarte

Prin moarte creştinul înţelege sfârşitul vieţii pământeşti, ce constă în despărţirea sufletului de trup. Omul, singura creatură care ştie că va muri, este îngrijorat de moarte. Cei necredincioşi, ataşaţi de plăcerile lumii acesteia, privesc moartea cu spaimă, deoarece ei cred că odată cu moartea se sfârşeşte totul. Omul credincios oferă morţii un sens, socotind-o ca o poartă prin care trece spre existenţa veşnică, pentru că „nu se poate merge la Dumnezeu fără a se trece prin moarte”. Dacă înainte momentul morţii, din punct de vedere a medicinii, era considerat clipa opririi ireversibile a respiraţiei şi a circulaţiei sanguine, datorită modificării tehnologiei de reanimare, aceste importante funcţii vitale pot fi întreţinute în condiţii artificiale timp îndelungat, în dependenţă de decizia medicului. Prelungirea vieţii pe cale artificială menţine vitalitatea numai anumitor organe. De aceea, această problemă nu întotdeauna este obligatorie. Acest proces uneori prelungeşte suferinţa bolnavului, lipsindu-l de dreptul la un „sfârşit creştinesc al vieţii, fără durere, neînfruntat, cu pace”, pentru care creştinii ortodocşi se roagă la fiecare slujbă divină. Întrucât nimeni nu-şi cunoaşte momentul morţii, trebuie să ne conformăm viaţa lui Dumnezeu, pentru a fi pregătiţi în orice clipă de viaţa de dincolo de mormânt.

Prin eutanasie se suprimă viaţa bolnavului

Din punct de vedere al medicinii, eutanasia poate fi pasivă sau activă. Cea pasivă se reduce la întreruperea tratamentului şi decuplarea bolnavului de la aparatajul medical. Prin cea activă se subînţelege stingerea uşoară prin medicamente a bolnavului, adică medicul îi face bolnavului o injecţie care îi produce o moarte rapidă. Pentru acest motiv, eutanasia trebuie considerată o crimă, deoarece astfel se curmă viaţa unui om. De fapt, eutanasia înseamnă „o execuţie” de comun acord cu un bolnav care nu mai suportă durerile. Medicul vine şi îl ucide în condiţiile stabilite de bolnav, la ora fixată de el.

Unii care militează pentru legiferarea eutanasiei, consideră că ea face parte din drepturile omului şi transferă „puterea medicului în mâinile bolnavului, pentru a-şi decide soarta”. De fapt, medicul nu-l eliberează numai pe bolnav de suferinţă, eliberează familia şi societatea de bolnavul devenit o povară inutilă, dacă nu cumva în spatele eutanasiei nu se ascund şi interese meschine, cum ar fi moştenirea.

Potrivit celei mai sigure aprecieri medicale, oprirea sau retragerea tuburilor de hidratare şi hrănire poate fi considerată o opţiune morală doar când pacientul este într-o stare de comă ireversibilă, sau când el este conştient, deşi se află evident în ultimele faze ale procesului morţii şi cere repetat ca hrana şi lichidul să fie oprite. Acest al doilea caz nu constituie eutanasie activă sau sinucidere. El acceptă mai degrabă realitatea morţii iminente şi lasă ca boala sau trauma trupească să-şi urmeze cursul natural, acolo unde îngrijirea medicală nu mai poate reda sănătatea.

Atitudinea faţă de muribund trebuie să-şi aibă temeiul în cele două porunci: „Să nu ucizi” şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Dar iubirea faţă de aproapele nu înseamnă să-i curmi viaţa din milă, pentru a-l scăpa de dureri, ci înseamnă să-l ajuţi să suporte durerea. Să i se dea toate îngrijirile medicale şi să se urmărească cu multă atenţie alinarea durerilor, pentru ca acestea să nu devină de nesuportat până în clipa în care se predă lui Dumnezeu.

Rugăciunea săvârşită în comuniune de preot şi credincioşi are o mare putere spirituală pentru vindecarea celor în suferinţă

În timpul bolii, trebuie să avem încredere în Dumnezeu, căci „El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10, 13). Atunci când ajutorul lui Dumnezeu întârzie, să nu deznădăjduim, ci să avem răbdare, aşa cum ne învaţă Mântuitorul: „Prin răbdarea voastră, veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19) şi „cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 10, 22). Sf. Apostolul Iacov ne învaţă: „Este cumva dintre voi cineva în suferinţă? Să se roage. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 13-15). Rugăciunea săvârşită în comuniune de preot şi credincioşi are o mare putere spirituală pentru vindecarea celui în suferinţă, aşa cum spune Mântuitorul: „Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl meu, care este în ceruri” (Matei 18,19). Iar Sf. Apostol Iacov ne îndeamnă: „…să vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi” (Iacov 5,16).

Una din slujbele Bisericii Ortodoxe spre a obţine vindecarea este Taina Sf. Maslu. Această Sf. Taină este folositoare tuturor creştinilor bolnavi de boală sufletească şi trupească, căci le dă tămăduire trupului şi iertare sufletului. Este binevenit ca cel bolnav să se mărturisească şi să primească Sf. Împărtăşanie, ca să-i fie „spre viaţa de veci şi spre iertarea păcatelor”. Celor aflaţi la sfârşitul vieţii, preotul le citeşte ”Slujba la ieşirea cu greu a sufletului”, pentru ca Dumnezeu să facă „fără durere dezlegarea din trup a robului Său”. În acest fel, muribundul nu va mai trăi moartea ca pe o pedeapsă, ci ca pe un mijloc al unirii cu Dumnezeu.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dr. George Stan, Teologie şi Bioetică. Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.
2. Preot Prof. John Breck, Darul Sacru al vieţii. Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001.
3. Osnovi Soţialinoi conţepţii Russkoi Pravoslavnoi Ţercv, Mokva. 2000,
4. Pr. Eugen Popa, Teologia morală specială. Ed. Viaţa creştină, Cluj-Napoca, 1995.
5. Ilarion V. Felea, Religia culturii. Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1994.

Prot. Ioan Lisnic

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com