Header image

Cele 12 Evanghelii ascultate, meditate şi trăite ne apropie foarte mult de Hristos

7:40, joi, 13 aprilie, 2017 | Cuvinte-cheie: , , ,

Numai o singură dată pe an se citesc aceste douăsprezece lecturi într-o singură slujbă. De ce? Pentru că Biserica cea iubitoare de Hristos a voit să nu se piardă nimic din ceea ce Sfintele Evanghelii au scris despre Pătimirile şi despre Moartea Mântuitorului.

Când iubim foarte mult o persoană, iar ea moare în mod neaşteptat, printr-o moarte tragică, şi mai ales atunci când priveghem persoana respectivă, fiecare spune ceea ce ştie din împrejurările in care persoana iubită a trecut din lumea aceasta la viaţa de dincolo. Tot aşa Biserica a dorit să aducă în memoria fiilor ei tot ceea ce a ştiut, tot ceea ce s-a consemnat în scris despre suferintele şi despre moartea Mântuitorului. De aceea, una din lecturile de seară se repetă, dar şi când se repetă, ceva nou, un detaliu necunoscut se adaugă în fiecare lectură.

Multimea sensurilor duhovniceşti este copleşitoare şi, în acelaşi timp, uimitoare. Fiecare Evanghelie ne aduce o taină în plus în ceea ce priveşte iubirea lui Dumnezeu. Trei lucruri însă revin în ceea ce „numim noi comentariul liturgic sau cântările de la strană, care sunt o meditaţie selectivă asupra unor aspecte din cele douăsprezece Evanghelii.

In primul rând, Biserica a fost sensibilă la ceea ce a prevăzut Scriptura privind moartea Mântuitorului. Pentru că multe aspecte ale pătimirii Mântuitorului sunt deja prezise, proorocite cu sute de ani în urmă. De pildă, expresia din Psalmi „Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorti” este o prezicere a Sfintei Scripturi cu peste 800 de ani înainte de Hristos. O altă profetie se referă la „Ţarina Olarului”: „Şi au socotit pretul lui treizeci de arginţi cu care au cumpărat Ţarina Olarului”. Sunt argintii pe care Iuda i-a aruncat ştiind că a vândut sânge nevinovat. Şi a fost cumpărată această tarină a olarului, pentru ca să devină un loc de înmormântare pentru străinii din Ierusalim. Iar Evanghelia ne spune că, întrucât tarina aceasta a fost cumpărată prin vânzare de sânge nevinovat, aceasta se numeşte până astãzi Ţarina Sângelui, deci s-a schimbat denumirea din Ţarina Olarului în Ţarina Sângelui.

O altă profetie zice: ,, Vor privi la Cel străpuns”. Străpungerea coastei Mântuitorului a fost prevăzută şi ea cu mult timp înainte, prin darul special al Duhului Sfânt. Al doilea aspect deosebit de semnificativ pentru viata noastră spirituală şi pentru credinta noastră este modul cum s-a comportat natura înconjurătoare. Din acest punct de vedere, slujba spune în seara aceasta că toată făptura s-a cutremurat văzând pe Făcătorul ei suferind: „Soarele s-a intunecat şi pământul s-a cutremurat, toate au pătimit împreună cu Tine, Hristoase”.

Dimensiunea aceasta cosmică a suferintei Mântuitorului este subliniată numai în cântările ortodoxe. Putem spune, împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, că: „Patimile Mântuitorului sunt minunate, după cum minunile Lui sunt pătimite”.

Când ascultăm cu atentie şi evlavie aceste douăsprezece Evanghelii, primim o binecuvântare deosebită de la Dumnezeu, iar cine le ascultă cu răbdare, ca pe istoria suferintei şi morţii unei fiinţe dragi, şi anume a celei mai dragi persoane – Mântuitorul nostru Iisus Hristos, primeşte un strop din indelunga răbdare a Mântuitorului Însuşi. Douăsprezece Evanghelii ascultate, meditate, trăite ne apropie foarte mult de Hristos. Aceste Evanghelii ne dăruiesc putere din puterea lui Hristos şi binecuvântare din binecuvântarea lui Hristos.

Al treilea aspect pe care slujba din seara aceasta ni l-a pus în faţă, ca o icoană de meditat, este modul in care diferite persoane s~au comportat in faţa suferinţelor şi în faţa morţii Mântuitorului Iisus Hristos. Dacã medităm cu atenţie la diferite categorii de oameni, vedem un lucru deosebit de important: în fiecare categorie există oameni care se îndepărtează de Iisus, se comportă cu ostilitate, cu duşmănie, cu indiferenţă, dar sunt şi persoane care rămân fidele pănă la capăt.

De exemplu, romanii care au ocupat Ţara Sfântă. Mai întâi comandantul lor suprem în Ţara Sfântă, care avea şi putere judecătorească, procuratorul Pontiu Pilat, care constată nevinovăţia Mântuitorului, dar, sub presiunea mai-marilor cărturarilor şi fariseilor şi sub presiunea mulţimii, cedează şi le face voia pentru a nu-şi pierde scaunul.

Mai-marii cărturarilor şi fariseilor întruniţi în Sinedriu Îl judecă pe Mântuitorul Iisus Hristos, sunt împotriva Lui, dar cineva, totuşi, şi în această categorie, simte taina lui Dumnezeu în Iisus Hristos: Iosif din Arimateea, care a cerut trupul lui Iisus de la Pilat pentru a-L îngropa.

Ceea ce mai reţinem în mod deosebit este că şi din mulţimea celor simpli, unii spuneau: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-LI”, însă un singur om din popor, Simon din Cirene, L-a ajutat pe Iisus să-şi ducă Crucea. El devine icoana celui ce ajută pe semenul său când acesta nu mai poate să-şi ducă propria Cruce. Persoanele care ne retin în mod deosebit atenţia, pentru că e vorba de Taina Bisericii însăşi, sunt Maica Domnului şi ucenicul iubit, Sfântul Ioan Evanghelistul. Cu nimeni nu vorbeşte Iisus de pe Cruce. Mulţi strigă hule împotriva Lui, iar El tace. Totuşi, El vorbeşte cu cineva, nu pentru că este întrebat, ci pentru că are un testament de făcut. Spune Maicii Sale: ,,Femeie, iată fiul tău”, arătându-l pe ucenicul iubit, iar lui îispune: „Iată mama ta”. Iar Evanghelia adaugă: ,,şi din clipa aceea ucenicul a luat-o pe Maica Domnului la casa sa”.

Maica Domnului stând la picioarele Crucii, în dreapta Crucii, aşa cum o vedem în icoane, reprezintă însăşi Taina Bisericii, figura ecclesiae cum spuneau Părinţii Latini, icoana Bisericii. Ea suferă, dar nu mai are nici o teamă, nici o frică, ea nu spune nici un cuvânt, ea numai priveşte şi trăieşte taina morţii Fiului ei.  În iconografia ortodoxă se poate vedea şi locul unde a fost străpunsă coasta lui Hristos. Coasta a fost prefigurată când din coasta lui Adam a fost făcută Eva. După cum Eva a fost făcută din coasta lui Adam, la fel Biserica se naşte din coasta lui lisus, Noul Adam, pentru că Evanghelia după Ioan ne spune: „Ci unul din soldaţi cu suliţa a străpuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34) – simbolul Euharistiei şi al Botezului. lar în locul unde a curs apă şi sânge, în partea dreaptă era Maica Domnului, pentru că ea de la început a purtat în sine taina Bisericii, adică taina umanităţii care-L poartă pe Hristos în ea înainte de naşterea Lui, iar apoi Îl arată pe Hristos lumii.

Ucenicul iubit reprezintă clerul cel mai fidel al lui Hristos, acei slujitori ai lui Hristos care niciodată nu-şi pierd credinţa. In acest sens, în colţul drept al Sfintei Mese din altar unde se află chipul Sfântului Evanghelist Ioan, acolo este hirotonit episcopul, preotul şi diaconul, acolo cel ce se hirotoneşte pune capul pe colţul Sfintei Mese, după cum la Cina cea de Taină ucenicul iubit a pus capul pe pieptul Mântuitorului Hristos.

În Evanghelia după loan, se arată că aceeaşi dăruire de Sine a Mântuitorului Iisus Hristos, prezentă când El moare pentru păcatele lumii pe Cruce, se manifestă şi în taina Invierii Sale: ,,Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Imi pun viaţa Mea, ca iarăşi să o iau. Nimeni nu o ia dela Mine, ci Eu de la Mine Însumi o dau. Putere am Eu ca să o dau şi putere am iarăşi să o iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10, 17-18).

Legătura aceasta nedespãrţită dintre puterea Crucii şi a Invierii, ca putere de jertfelnică iubire, care nu se caută pe sine, ci pe Dumnezeu şi pe semeni, se vede atât în moartea, cât şi în Învierea Mântuitorului.
În moartea lui Hristos, puterea iubirii jertfelnice se vede în iertare, în capacitatea de a-i ierta pe cei care-L rãstignesc: ,,Părinte, iartă-le lor; că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). După Înviere, puterea iubirii Sale jerfielnice se vede în Euharistie (cf. Luca 24, 30-31).

Noi nu-i putem ierta, uneori, nici pe cei pe care îi iubim sau zicem că îi iubim, dar în cazul Mântuitorului, El nu-i blestemă pe cei ce-I fac rău şi nu spune lui Petru „Scapă-Mă de ei”, ci îi spune „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Iisus nu foloseşte violenţa ca să-Şi extermine duşmanii, ca să poată El supravietui, ci preferă să îndure violenţa altora, dar nu să răspundă la ea cu violenţă. Iisus preferă să indure ura altora decât să cadă El Insuşi din starea de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Aici vedem deja puterea iubirii jerifelnice şi iertătoare, care anticipează Învierea.

Am spus că nu numai în moarte se vede această putere a iubirii jertfelnice, care leagă Crucea de Înviere, ci şi după Învierea Mântuitorului. Mântuitorul a înviat din morţi trecând la o viaţă care nu mai este viaţa biologică obişnuită, ci viaţă fără de moarte (cf. Romani 6, 9). Învierea Mântuitorului Iisus Hristos nu este reanimarea unui cadavru, nu este nici învierea lui Lazăr, pentru că Lazăr cel înviat a murit din nou mai târziu, spune Tradiţia. Învierea lui Lazăr este revenirea la viaţa aceasta pământeascã, marcată de procesul de compunere şi descompunere. Invierea lui Hristos, însă, înseamnă ridicarea omului întreg, suflet şi trup, la viaţa veşnică a Îrnpărăţiei lui Dumnezeu.

Foame şi sete după Dumnezeu – PF Părinte Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Contact Form Powered By : XYZScripts.com