Header image

Cum a apărut păgânismul?

17:00, duminică, 25 august, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

Cum a apărut păgânismul? În Biblie nu găsim răspuns la această întrebare.

În peşterile munţilor Pirinei desenate de oameni din epoca paleoliticului superior de rând cu chipurile oamenilor şi ale animalelor se găsesc figuri asemănătoare cu oamenii, dar cu coarne şi coadă. Oamenii şi scenele de vânătoare sunt desenate în mod realist, pe când figurile date sunt redate în mod schematic.

Animalele sunt reproduse din natură, dar oameni cu coarne şi coadă parcă nu există în natură. Savanţii se întreabă: ce reprezintă aceste figuri? Şi de ce animalele sunt desenate bine, iar aceste fiinţe enegmatice mai rău? Unii consideră că figurele îi reprezintă pe vânători mascaţi în animale, alţii că sunt vrăjitori sau strămoşi totemici. Toţi însă sunt univoci că desenele acestor fiinţe stranii reflectă credinţele religioase ale oamenilor din paleoliticul superior.

Dar de ce nu am admite că aceste fiinţe enegmatice îi reprezentau pe demoni? Căci anume astfel îi închipuim pe demoni şi noi astăzi: semănând la chip cu oameni, dar cu coarne şi coadă. În acest caz pictorii antici desenau din natură nu doar figurile animalelor şi scenele de vânătoare, dar şi chipurile demonilor, cu singura deosebire că primele erau copiate destul de realist, deoarece erau fiinţe bine cunoscute, pe când demonii erau reprezentaţi schematic, dat fiind faptul că li se arătau mai rar, din depărtare şi pentru scurt timp.

Astăzi este dificil să ne imaginăm cum şi în ce circumstanţe oamenii antici au început să creadă în spirite. Cunuscătorii vieii duhovniceşti, asceţii creştini, ne pot ajuta să ne orientăm puţin în această problemă.

„Cunoaştem bine, atât din propria noastră experienţă, cât şi din tradiţiile sfinţilor părinţi, că demonii nu au acea putere ca altă dată la începutul sihăstriei, când rar călugăr trăia în pustiu, spuneau sihastrii egipteni preacuviosului Ioan Casian Romanul. Fiindcă, atunci ei aveau o aşa cruzime, încât foarte puţini, doar cei dârzi şi înaintaţi în vârstă abea de puteau să suporte viaţa în pustiu. Chiar şi în chinovii, unde locuiau câte opt şi zece oameni, era aşa o cruzime din partea lor şi întreprindeau atât de des atacuri văzute, încât nu puteau să doarmă toţi odată, ci pe rând: când unii dormeau, ceilalţi se trezeau şi stăteau la straja celor care aveau nevoie de odihnă.

Despre asemenea atacuri făţişe ne vorbesc şi alţi asceţi creştini, mai ales pustnicii, cum ar fi Antonie cel Mare, Isaac Sirianul, Rufin şi alţii.

Tradiţiile multor popoare deasemenea conţin relatări despre arătări ale demonilor în locurile nepopulate: în păduri, lângă bazinele acvatice, lângă sau în casele părăsite, în munţi, lângă râu.

Probabil, demonii se aratău oamenilor speriindu-i, atunci când aceştea îi deranjau, sau, ca în cazul călugărilor, despre care scrie Ioan Casian Romanul, când aceştea se stabileau cu traiul în locurile pustiii.

Fiind fiinţe spirituale, fără trup material, duhurile malefice pot lua cele mai diferite chipuri atunci când se arată oamenilor: şarpe, precum s-a arătat Evei în rai (Fc 3, 1-5), bărbat cu coarne şi coadă, precum se vede în desenele din munţii Pirinei, bărbat obişnuit, acoperit în întregime cu păr, femeie sau fată goală, bâtrân-pustnic, pisică, câine, porc sau alte animale, deobicei de culoare neagră.

Întâlnirea cu demonii este un moment foarte neplăcut pentru om: el înţepeneşte, este cuprins de o groază inexplicabilă, îşi pierde puterile, este scuturat, ba chiar poate să-şi piardă cunoştinţa. Şi pentru a se apăra de demoni oamenii foloseau amulete, descântece, le aduceau jerfe.

Ar părea stranie ideia de apărare de demoni cu o amuletă dintr-un dinte  al unui animal răpitor sau din alte obiecte neînsemnate. Dar la aceeaşi asceţi creştini, gasim argumentare a răspusului şi la această întrebare: ei recomandă ca în cazul atacurilor demonice să nu ne înficoşăm, să nu ne temem. În acest sens (al afirmării) ajută amuleta.

Iată cum explică însemnătatea amuletei în viaţa omului antic cercetătorul ateist: „În aceste condiţii (complicate), care instigă conştiinţa la închipuiri iraţionale, obiectul de cult, devine un fel de susţinere psihologică pentru imaginaţia speriată şi fiecare reuşită personală, vânătorul o atribuia în mod firesc acestui obiect”.

În mod identic ar fi putut să apără şi descântecul. Cele două elemente se deosebesc doar prin faptul că amuleta reprezintă un obiect, iar descântecul – pronunţarea unor anumite cuvinte, având drept scop să-l ordoneze, să-l impună pe spiritul malefic să procedeze aşa, precum are nevoie sau doreşte omul. Amuleta, constituia o modalitate timidă de apărare de demoni, pe când descântecul era deja o formă mai îndrăzneaţă, ba chiar ofensivă.

Jertfa este darul adus cu scopul de a-l îmbuna, încrezându-se în influenţa  binefăcătoare a darului, omul, posibil, avea mai puţină frică. La fel ca şi descântecul, jertfa, pe lângă încrederea în sine, mai avea probail, o oarecare influenţă şi asupra spiritului malefic, mângâindu-i amorul propriu.

Vâzând că amultele şi descântecele „îi ajută” de demoni, oamenii antici au început să le folosească şi în viaţa cotidiană, în diverse scopuri: pentru a face rău altor oameni (magia dăunătoare sau vătămatoare), pentru a se apăra de duşmani şi a-i învinge (magie militară), pentru tratament (magie medicală), pentru a atrage simpatia persoanei îndrăgite (magia de dragoste), pentru succes la pescuit şi vânătoare, pentru invocarea ploii, recoltelor bogate şi protejarea de dăunători (magia agrară), pentru protejarea animalelor domestice, ş.a.

Pentru a-i încredinţa pe oameni că amultele şi descântecele îi ajută cu adevărat, în toate circumstanţele, demonii puteau să-şi aducă contribuţia şi în alte genuri de magie.

Oricine putea aduce jertfă spiritilor, precum şi să se protejeze de ele cu ajutorul descântecelor, însă cel mai frecvent acestea erau practicate de persoane anumite, bărbaţi sau femei – şamani, vrăjitori, magi – înzestraţi cu abilităţi deosebite cum ar fi capacitatea de a visa, de a cădea în transă; de cei ce sufereau de epilepsie sau au urmat un curs special de instruire la predecesori.

Astfel, putem afirma că în evoluţia cronologică a păgânismului mai întâi a apărut cultul spiritilor, adică frica de demoni, şi apărarea de ei cu ajutorul amultelor, descântecelor şi jertfelor, precum şi o oarecare legătură cu aceştia.

Arhimandritul Ermoghen (Adam)
Extras din
Creştinismul şi religiile păgâne, Mănăstirea Noul Neam 2006, p. 15-18

 

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com