Header image

De ce copiii spun minciuni?

22:34, miercuri, 10 iulie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , ,

Fiecare dintre noi minte. Începe din fragedă copilărie şi nu încetează până la adânci bătrâneţi. Numai că unele minciuni sunt evidente, altele mai puţin, unele aparent inofensive, altele periculoase. De ce copiii spun minciuni şi de unde apare în sufletul lor inocent această seminţă de păcat din care, cu vârsta, creşte un adevărat arbore al minciunii şi falsităţii? Sunt oare devină părinţii? Cum putem dezvăţa copilul să spună minciuni? Are rost sau nu să pedepsim copilul pentru că a spus minciuni? Vedeţi ce a răspuns la aceste întrebări psihologul Alexandru Tarasov în interviul acordat publicaţieiOrtodoxia pentru copii.

– Dle Tarasov, de ce totuşi copiii noştri spun minciuni, sunt oare părinţii devină?

– Una dintre formele primare ale minciunii este prefacerea, simularea. Se presupune că anume părinţii sunt cei care provoacă copilul să mintă, să se prefacă. De exemplu, copilul este foarte activ, doreşte să se joace, să zburde, dar vine ora prânzului sau timpul de culcare şi părinţii îi întrerup jocul sau ocupaţia preferată. Copilul se culcă, se preface că doarme, iar când rămâne singur, el deschide ochii şi continuă joaca. El nu vrea să meargă la grădiniţă, să mănânce terciul, să doarmă la amiază, dar le face părinţilor pe plac, ascultă de ei. Aşa viaţa copilului devine un lanţ cotinuu de prefaceri şi simulări. El se teme să fie rău, se teme să arate prost în faţa celorlalţi, se teme să fie el însuşi.

Copilul este capabil să mintă chiar de la vârsta de doi ani, perioadă când acţiunile sale devin operaţii mentale, care îi dau posibilitatea de a face aprecieri, comparaţii, clasificări, măsurări, etc. Desigur minciunile sale odată cu vârsta devin mai realiste, mai greu de depistat, cu scopuri bine determinate.
Motivele, cauzele minciunilor la copii pot fi clasificate în modul următor:
1.    Dorinţa de atenţie şi afecţiune. Copilul prin firea şi statutul său necesită atenţie din partea adulţilor, iar atunci când această necesitate nu este satisfăcută, copilul foloseşte diverse metode pentru a atrage atenţia, iar una din metode este minciuna. De exemplu: copilul simulează durerea de burtă  pentru ca părinţii să se afle mai mult timp în preajma sa sau pentru a refuza sucul de morcovi pe care trebuie să îl bea în fiecare dimineaţă;
2.  Copilul confundă ceea ce este cu ceea ce doreşte să fie. În acest caz minciuna are un caracter inofensiv şi nu trebuie judecată aspru, cu atât mai mult că în acel moment copilul are posibilitatea să suprapună realitatea sa cu cea din jur, cu cea obiectivă. Copilul prin intermediul acestor minciuni compensează ceea ce-i lipseşte, obţinând un confort interior;
3.  Plăcerea de a se juca cu puterea cuvintelor, minciuni care frecvent au şi scop de manipulare, glumă: „Mama, cineva doreşte să vorbească cu tine la telefon!”, iar mama când ia receptorul îşi dă seama că piciul ei a minţit-o, a glumit;
4.  Pentru a se „salva”. Aici este binevenit proverbul: „Adevărul umblă cu capul spart”. Părinţii pedepsindu-l pe copil pentru că a făcut ceva interzis, dar recunoscut de el, îi provoacă concluzia – „minciuna este preferabilă adevărului”;
5.  Lipsa de informaţie. Golurile informative sunt umplute cu raţionalizări ale copilului, pe care acesta apoi le redă, le expune ca fiind adevăruri;
6.  Părinţii folosesc şi ei minciuna, iar copilul consideră normal să mintă şi el. În acest caz, oricât de mult s-ar strădui părinţii să dezveţe copilul să mintă, aceasta ar putea fi zadarnic, căci una dintre resursele şi metodele de bază ale dezvoltării acestuia este imitarea. Aşadar, dragi părinţi, fiţi un exemplu bun pentru copilul vostru!

– Este oare minciuna conştientizată de copil?

– Desigur, dacă minciuna a fost spusă cu un scop, copilul aşteptând un rezultat anumit, putem spune că da. Dar să nu uităm că un copil nu este încă în stare să facă o diferenţiere clară dintre bine şi rău, adevăr şi falsitate, fantastic şi real. Şi în final să nu învinuim exagerat copilul, că este un minciunos, acuzaţie, care în cele din urmă, îl poate face cu adevărat mincinos.

– Cum putem să ne dăm seama dacă copilul minte sau ceea ce spune este o închipuire fantezistă a lui?

– Fantezia la copii poate fi considerată cea mai inofensivă formă de minciună, care nu va aduce daune nimănui. Mulţi oameni în copilărie, îşi creează propria lume. Tot ce este inventat este special, este ceea ce îşi doreşte acel om. Multe personalităţi care în copilărie erau fantezişti au devenit serioşi sau chiar cercetători extraodrdinari, scriitori, inventatori. Fantezia este anume acel stimulent pentru crearea noului în baza cunoştinţelor, a ideilor, a imaginilor acumulate.
Ea poate deveni negativă când copilul sau chiar adultul care fantezează o expune ca fiind o realitate şi acceptă argumentele în defavoarea realităţii.

– Cum să procedăm dacă ne îndoim de ceea ce spune copilul? Căci învinuindu-l pe nedrept, să nu-l provocăm la alte fapte şi mai rele.

Dacă nu sunteţi sigur că aţi putea să daţi o apreciere corectă, mai bine ar fi să aveţi încredere în copil. Veţi reuşi oricând să învinuiţi copilul de minciuni, mai ales atunci când acestea vor fi mai evidente. Şi să nu uităm că „minciuna are picioare scurte”, odată şi odată ea va fi descoperită, iar despre aceasta spuneţi-i şi copilului.

– Cum putem dezvăţa copilul să spună minciuni?

– În primul rând, părinţii trebuie să găsească un echilibru între încrederea, toleranţa care îl face pe copil să se obişnuiască cu minciuna şi un comportament sever, care poate să-l facă pe copil să inventeze a doua minciună pentru a o justifica pe prima.
Dacă copilul minte pentru că vrea să pară interesant sau este un joc al imaginaţiei, nu este necesar să fie tratată ca o minciună propriu-zisă. El ştie că nu-l credeţi, dar are nevoie de admiraţia dumneavoastră. Aţi putea să vă implicaţi în jocul lui, făcându-l să înţeleagă că nu sunteţi păcălit. Umorul şi gluma este metoda cea mai eficientă pentru a ieşi din situaţiile delicate.

– Este necesar ca însăşi părinţii să fie un model pentru copii. Nu minţiţi în prezenţa lui şi nu-l minţiţi.
– Învăţaţi-l să fie atent şi sincer. Să numească lucrurile cu numele lor, folosiţi dicţionarul, dacă este necesar. Să nu vă fie teamă că îl ve-ţi suprasolicita prin învăţarea noilor cuvinte – învăţarea şi jocul sunt activităţile de bază în copilărie, folosiţi aceste resurse.
– În cazul în care simţim că vom auzi o minciună, să nu-i dăm această posibilitate.
– Pentru a învăţa copilul să nu mintă, nu trebuie orice preţ să-l obligăm să-şi recunoască greşeala. Aceasta ar putea să-l umilească, iar copilul, din încăpăţânare, ar tinde cu regularitate să ignore propriile greşeli.
– Pedeapsa pentru minciună nu trebuie să fie exagerată, căci altfel veţi pierde din propria imagine.
– Nu judecaţi personalitatea copilului, iar pedeapsa pe care o va primi să ştie că este pentru o acţiune concretă a sa – minciuna, în rest el este cel mai bun copil din lume.
– Nu îndemnaţi niciodată copilul să mintă.
– Pentru orice greşeală sau prostie recunoscută daţi-i o recompensă verbală, încurajaţi-l ca în viitor să fie mai sincer.
– Nu-i accentuaţi sentimentul de vinovăţie pentru minciuna spusă, căci copilul şi aşa se simte vinovat pentru minciunile sale, îndemnaţi-l să spună în viitor adevărul, că este o metodă mai eficientă pentru a rezolva problemele şi insuccesele sale.

– E posibil oare să educăm copilul aşa încât acesta să nu mai mintă nicodată?

– Nu. Fiindcă minciuna este un fenomen firesc omului, iar dacă în relaţia cu cei apropiaţi nefolosind minciuna poţi să ajungi la un confort interpersonal, atunci în relaţia cu ceilalţi vei fi „dezarmat”. Uneori şi actele de politeţe sunt autoimpuse, dar necesare pentru echilibrul relaţiei cu ceilalţi, pentru evitarea/amânarea eventualelor conflicte, etc.

– Are rost sau nu să pedepsim copilul pentru că a spus minciuni?

– Consider că pentru orice faptă copilul merită o recompensă. Pentru adevăr – încurajare, pentru minciuni – dezaprobare, unele restricţii. Eu sunt împotriva abuzării de pedeapsă, în special de cea fizică (bătaie) şi emoţională (numindu-l „prostule”, „nenorocitule” etc.), aceastea îl vor face să nu uite niciodată cum se minte. Iar părintele va demonstra slăbiciune şi lipsa puterii de convingere. Înainte ca să fie pedepsit copilul, mai eficient ar fi ca părinţii să-şi analizeze propriile acţiuni şi greşeli, ca apoi să determine tipul de „recompensă”. Uneori o discuţie caldă cu copilul, în care el are un statut de adult, poate fi mai eficientă decât pedeapsa propriu-zisă.

P.S. Înţelegând profunzimea şi complexitatea temei abordate, am vrea ca acest interviu să continue într-o discuţie.  De aceea invităm preoţii, părinţii, dar şi copiii să-şi spună părerea. Aşteptăm comentariile şi opinile dvs.

Sursa: http://copilortodox.wordpress.com/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com