Header image

De ce nu vin tinerii la Biserică?

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmaţie nu trebuie să surprindă. Este uşor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.

În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi şi fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică şi, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi şi fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe înţelesul lor, că viaţa poate fi trăită şi altfel – o viaţă mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului şi a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.

Cele sfinte li se par tinerilor complicate şi inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem şi capacitatea să o prezentăm pe înţelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinţa vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu înţelegi ce auzi? Evanghelia şi viaţa în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale şi, pe măsură ce le înţeleg şi şi le însuşesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiaşi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este „Aşa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă asemenea explicaţii. Acesta nu este un argument. Ei vor să ştie de ce Sfânta Liturghie este aşa şi nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt aşa şi nu altfel. Vor să ştie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinţa pe înţelesul tinerilor. Cărţile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici şi mănăstiri, de aceea nu atrag prea mulţi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă şi, spun ei, ruptă de realitate.

De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante?

Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparaţie şi alegere.

Unii tineri sunt interesati de Dumnezeu şi de credinţă. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă şi cred că sunt ortodocşi, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din nefericire, prima lor interactiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul „agentilor de circulatie” din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te aşa, nu te închina aşa. Domnia lui „aşa se face”, fără nici o explicatie, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori… şi acestuia începe să i se facă lehamite şi să se întrebe dacă în asta stă credinţa ortodoxă.

Atunci intervine alternativa religioasă: credinţa practică, simplificată, a cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile şi manierate. Totul este prezentat simplu şi clar. Aici nu mai există reguli fără explicatie şi tabu-uri mai presus de Dumnezeu.

Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe înţelesul tuturor. „Iisus te iubeste, şi-a dat viaţa pentru tine ca tu să poti trăi o viaţă nouă chiar de acum.” Desi această afirmaţie este un sablon neoprotestant, şi noi, ortodocşii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credinţă. Si asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică.

În comparaţie cu domnia lui „aşa se face” din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte putine reguli. Tinerilor – şi nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoti şi propovăduitori care să prezinte credinţa adevărată pe înţelesul tuturor, în cuvinte potrivite pentru fiecare.

Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viaţă socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de „agentii de circulatie”, se simte singur, izolat şi străin. În bisericile noastre poti să mergi cinci ani la rând şi să nu ajungi să te cunosti cu cel de lângă tine. Desi învăţătura noastră spune că toti suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, ei bine, acesti membri sunt des-ruditi unul de altul. Construim biserici mari, însă clădim acolo şi o comunitate? Desi mergem şi ne vedem ani de zile la biserică, suntem şi rămânem niste străini unii faţă de alţii. De comuniune întru Hristos nici vorbă.

Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică şi plecăm singuri de la biserică. Cel putin în marile orase, comunitatea credincioşilor şi comuniunea dintre ei întru credinţă a dispărut aproape cu desăvârsire. Dacă adăugăm şi sensibilitătile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică.

În multe cazuri, activitatea preoţilor se limitează la oficierea slujbelor. Nu există păstorire peste enoriaşi – preoţii sunt indiferenţi de cine vine şi mai ales cine nu mai vine la biserică. „Păstorul cel adevărat îşi dă viaţa pentru turma lui, pe când cel plătit o lasă şi fuge când apare pericolul.”

Prin comparaţie, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur, aici există o anumită doză de fătărnicie, dar nu toti cei rătăciti de la dreapta credinţă sunt fătarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguti şi politicosi şi face imediat comparaţia cu cei de la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.

În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele şi vecinii care îl acuză că şi-a schimbat credinţa şi că s-a dus la secte. Care credinţă şi-a lăsat, dragi părinti? Ce credinţă l-ati învătat voi? Ce credinţă aveti voi? Credinţa drobului de Pasti şi a cârnatilor de Crăciun?

Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte.

Desigur, termenul de „prozelitism” are conotatii negative – nu este bine să „furi” credincioşii altor credinţe – dar nu trebuie să uităm că primii creştini, începând cu Sfinţii Apostoli, tocmai asta au făcut: prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credinţa că tu detii Adevărul şi că trebuie să-l prezinti şi altora.

Această credinţă o au şi membrii cultelor neoprotestante şi chiar mai mult decât credincioşii ortodocşi. Această încredinţare îi face să vorbească tuturor despre credinţa lor, despre dragostea lui Dumnezeu, despre Iisus şi despre cum le-a schimbat El viaţa. Prezentarea lor este atrăgătoare prin simplitatea şi logica ei: Dumnezeu te iubeste, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa aceasta o viaţă nouă cu El. Din acest moment vei deveni creştin (până acum nu ai fost creştin) şi un copil al lui Dumnezeu.

Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmaţii. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota şi nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ti inima Lui), începi o viaţă nouă, o viaţă de credinţă. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmaţii simple şi nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credinţă, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Tradiţii a Bisericii, etc.). În comparaţie cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi întâmpinăm pe nou-veniti cu un set de reguli rigide şi cu chipuri încruntate, care veghează ca totul să fie făcut „aşa cum se face”. Nu de putine ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii şi chiar mai presus decât însusi Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu.

Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credinţa creştină porneste de la Mântuitorul Iisus Hristos şi de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să înţeleagă de unde purcede credinţa, neoprotestantii îsi întemeiază toate afirmaţiile pe Biblie, fiind adevărati prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în fată textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că „creştinul” din fata lui chiar îi spune adevărul. El ştie prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de niste cutume rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbeste simplu şi frumos şi, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile.

Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare şi o dovadă scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îsi răspund cu tâfnă, nu sunt supărăciosi. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc şi par mereu amabili.

Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă şi mai uşor de înţeles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au şi ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge şi el, cu sigurantă. Ce diferentă fată de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin fata altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat icoane după ce s-a împărtăsit, ba că…

Întoarcerea la Ortodoxie

Există însă tineri şi mai putin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanti aveau o credinţă amorfă – o combinatie de superstitii şi opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.

Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de „crestere” şi învătare (citeste Biblia şi învată o multime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit discernământ. Venind din afara mediului respectiv şi nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el îsi păstrează un anumit grad de luciditate. Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradictiile teologice ale cultului, fie diferenta dintre cele spuse şi cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfactia lui să crească suficient de mult, el îsi pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment începe să nu mai vadă lumea şi lucrurile în alb şi negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Mai mult, începe să caute, îsi continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în acel cult.

După o eventuală cercetare şi a altor culte neoprotestante, în care vede aceleasi tare, tânărul începe să-şi pună problema unor criterii de „selectie”. Cum poti stii care e credinţa adevărată? Ce criteriu să folosesti? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toti o cunosc pe dinafară, dar scot învăţături diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai nefiresti învăţături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt niste oameni foarte manieraţi.

Cum poate stii cineva care e credinţa adevărată? Însirându-i (în sens figurat) pe toti predicatorii în fata ta şi întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învăţătura ta?

„Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelatie în anul 1840…”

„O femeie cu o credinţă puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune…”

„În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credincioşi au început să vorbească în alte limbi…”

„La 1640, un grup de credincioşi au decis că credinţa trebuie să se bazeze numai pe Scriptură…”

Toti vorbesc la fel, toti au viziuni şi certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, iniţiative ale unui predicator cu reforma în sânge.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învăţăturii şi nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învăţături. Astfel, singură învăţătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice şi este ceea ce a învătat Biserica de mai bine de două mii de ani.

Dar tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le învete, de-a lungul căutărilor sale, sunt total necunoscute multor ortodocşi din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învăţăturile de bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani la intersectii şi varsă vin pe jos pentru morti. Tânărul nu înţelege – în tot acest timp, oamenii acestia nu au învătat nimic din Ortodoxie?

Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât ei îl învată pe preot ce şi cum să facă la diferite slujbe. Desigur, acesti oameni, foarte convinsi că „aşa trebuie făcut”, nu mai pot şi nici nu vor să învete şi să-şi schimbe căile. Astăzi, pentru multi din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica.

În aceste conditii, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe altii ca el, alti tineri, cu care poate împărtăsi aceeasi credinţă ortodoxă. Sună neverosimil, dar există „credinţe ortodoxe”. Multi au propria credinţă „ortodoxă” – toti laolaltă reprezintă 89% din populatia tării. Nu trebuie judecati – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învete credinţa ortodoxă. Nu trebuie să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea Evangheliei le era interzisă preotilor. Acum, la bătrânete, este prea greu să-şi schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea şi creştini ortodocşi în bisericile noastre.

Nu este uşor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu „credinţa” celor mai în vârstă din biserică, care în continuu tin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El îsi vede însă de drumul lui; îi caută şi are părtăsie cu altii care cred ca el şi merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfinţii Părinti şi trăită de-a lungul vremii de Biserică.

De ce să vină tinerii la Biserică?

Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă acelasi răspuns: De ce mergem noi la Biserică?

Dacă am face un sondaj printre cei aflati duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea „De ce veniti la Biserică?”, ce răspunsuri am primi?

Am obtine multe răspunsuri de genul „Aşa se face”, „Aşa trebuie” şi „Aşa e frumos”. Sunt acestea motive pentru a merge la Biserică? Evident, nu. Si să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este frumos.

De ce mergem şi de ce trebuie să mergem la Biserică?

Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist şi deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această întrebare fundamentală.

Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viaţa şi prin care putem avea o viaţă mai bună. Prin relatia cu El, care porneste din Biserică, ne pregătim în această viaţă pentru viaţa de dincolo.

Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credinţă.

Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viaţă: Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viaţă, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative şi pot fi puse în discutie. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeiesti şi sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate şi sigurantă în viaţă, şi ajutor de la Dumnezeu.

Multi tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta şi acasă să mă rog şi să meditez la Dumnezeu? Sigur, te poti ruga şi acasă, dar dacă nu vii la biserică, stii cărui dumnezeu te rogi? Îl cunosti pe dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a mintii tale, un dumnezeu amabil care îti cântă în strună în toate faptele tale?

Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile şi cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor şi al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaste pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel putin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Aşa cum nu poti să stai departe de cineva care are importantă pentru tine, pentru viaţa ta, de o persoană iubită, de exemplu, aşa nu poti sta departe nici de Cel din care simti că-ti vine viaţa.

În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem clădi viaţa, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fata vitregiilor vietii. Dacă ne construim viaţa şi ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârsi prin a ne simti goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substantă vietii şi-au pierdut gustul şi azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil cu cameră foto de rezolutie mai mare şi de un nou album de muzică. Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la cosul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc şi mai adevărat, iar aşa ceva nu se găseste printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu.

Cine îsi construieste viaţa pe Hristos şi cultivă legătura cu El are un sens în viaţă. Ştie de unde vine, ştie ce are de făcut şi ştie unde merge. Contrar părerii celorlalti, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vietii. Pur şi simplu ceea ce îi încântă pe ceilalti nu are valoare pentru el. El îsi găseste plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca şi acum o mie sau două mii de ani.

De ce să vină tinerii şi tot omul la Biserică? Psalmistul spune: „Gustati şi vedeti că bun este Dumnezeu”. Greu poti descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani „Veniti, gustati şi vedeti ce bun este Dumnezeu”.

sursa odaiadesus.ro

articol_6_3

Contact Form Powered By : XYZScripts.com