Header image

Demoni și Sfinți

20:03, luni, 10 martie, 2014 | Cuvinte-cheie: , , ,

Și iarăși rușii. Probabil că nu voi scăpa niciodată de ei.Sînt emblema vieții mele. Surguciul care îmi autentifică, îmi sigilează și îmi fatalizează destinul.

Bradu Ivan Anatolievici. Acesta este numele meu fixat într-o metrică vierzuie, veninoasă, mîncată de carii și vremuri, care mi-a frînt destinul și m-a împedicat să-mi recapăt cetățenia romînă.Frumoasa, visata, neajunsa pentru mine, asemeni unei credințe autentice, desăvîrșite, cetățenie romînă.Toți ai casei mele o au. Și fiicele. Și soția.Toți rușii din Republica Moldova cu afaceri în Romînia și Europa o au și doar eu nu o am.

Ca s-o obțin ar fi trebuit să umblu și să mă umilesc prin nenumărate instanțe, să dovedesc că sînt Ion și nu Ivan .Că tata a fost Anton și nu Anatolie.Că odată demult un rus de la oficiul stării civile mi-a stricat viața, mi-a luat credința și sigilat destinul. La aceste umilințe s-ar fi adăugat și alte umilnțe, din trecut, bunăoară că în copilăriia mea în casa noastră a trăit ciriiaș ,un alt rus,cu armonică de gură și ceas de mînă, care a ridicat alături de sat o fabrică de zahăr. În ceasurile lui de odihnă stătea întins pe pat și cînta la armonică, iar mama îi gătea de mîncare. Uneori mama gătea și pentru noi copiii, cîte ceva gustos, niciodată însă nu ne așezam la masă cu el.Așteptam întotdeauna să plece.

Nimic mai umilitor pentru noi decît să mîncăm în propria noastră casă și să ne săturăm abea după ce se va sătura rusul.La școală , după ce am mai crescut puțin și-am încălțat picioarele în ciubote de cirză rusești, am dat de o altă umilință, Taisia Nicolaevna, diriginta mea și învățătoarea mea de limba și literatură rusă. Nu voi uita niciodată cum bătea cu buricele lemnoase ale degetelor sale lungi de pianistă în capul meu chilug și zicea:„Măi copchile, capul ista-i ca o caropcică, trebuie să bagi în el în fiecare zi cîte oleacă!„ Băgam, dar nu încăpea nimic cu deasila în el, deaceea și-am rămas pentru ea un aborigen coborît din copac.La Universitate încă un rus și încă o umilință, profesorul de educație fizică, renumitul,veșnicul încruntatul și causticul Nicolae Ceaplenco. Ciuma filologilor, cum i se zicea.

Nenorocul meu este că m-am născut într-un sat fără iazuri și nu puteam să înnot. Cinci ani m-a învățat rusul să înot și eu nimic.Și cum să înnot, dacă ,nalt fiind, treceam bazinul în picioare.Mai să rămîn fără diplomă din cauza asta. Așa că decăt să adun, mi-am zis, și să schimb atîtea umilințe pentru o simplă cetățenie mai bine mă rog pentru fiecare umilință în parte. Poate că Domnul mă aude.Ca pe un dobitoc,cum zice psalmistul, care nu aude cînd e ocărît și nu răspunde cînd e bătut. Așa au trecut viața mea și zilele mele.În umilințe.Și în rugăciuni pe care părea că Domnul nu le aude.

Pînă cînd într-o zi, de hram, la praznicul Întîmpinării Domnului, m-am pomenit la Sfînta Liturghie a parohului Octavian Moșin , oficiată printre altele într-o biserică din fosta sală de sport a Universității de stat din Moldova, fosta reședința a lui Ceaplenco. Și atunci am priceput că în viața aceasta există minuni.Bunăoară să te temi de apă , să știi că nu vei înnota niciodată și la un moment dat să întri în apă și să prinzi a înnota, iar umilințele tale toate,scîrba și suferința ta să se prefacă într-o veșnică bucurie.Vasile Voiculescu mi se pare spunea undeva că a crede înseamnă a înnota prin marile, învolburatele ape ale vieții.

Ascult și astăzi în urechi imnele Sfintei Liturghii rostite de parohul Octavian Moșin. Și înnot. Ridic capul sus, trag o gură de aer, mă cufund în apele învîrtegite, trag valurile vieții sub mine și merg înainte.Unde? Spre ce? Sigur că spre cetățenia romînă fără umilințe. Sigur că spre Ana care e departe la Londra.Dar și spre Dumnezeul părinților noștri. Spre marii asceți și marii sfinți ruși Ignatii Breanceninov și Serafim Sarov, Ivan Kronștatski și Teofan Zăvorîtul.Parcă văd cum cineva la aceste cuvinte se oțărăște și zice:„Un paradox!„ Dar creștinismul , dragii mei, ați iubi dușmanul în aparență nu este și el un paradox.Dar înseși poporul rus nu este și el un oaradox.Nici un alt popor din lume n-a născut în acest veac zbuciumat atîțea sfinți și în același timp atîțea demoni.Fiodor Dostoievski , un sfînt și un demon în același timp,la părerea mea,spunea: greșim! Rușii greșesc des.Greșesc cu mintea și greșesc cu inima.

Și dacă greșelile făcute cu mintea le corectează viața, apoi cele făcute cu inima nu le poate îndrepta nimeni.Și asta pentru că rusul ,deși-și vede greșeala lămurit, totuna megre spre ea, ca spre o sinicidere.De asta în aceste zile tulburi și grele mă rog și la sfinții ruși.Pentru că numai ei îi pot convinge de acolo de sus pe demonii de jos că destinul lor nu este și destinul meu .Și cu atît mai mult al civilizației.Domnul să ne ajute pe toți în rugăciunile noastre.

Ion Bradu, Schinoasa Nouă 29

Contact Form Powered By : XYZScripts.com