Header image

Despre virtutea dragostei

Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35)

În viaţa noastră se întâmplă anumite lucruri din cauza cărora suntem mânioşi şi întristaţi. Dăm vina pe semenii noştri şi îi numim nesimţiţi. Dar să ne cercetăm cu atenţie pe noi înşine. Nu cumva chiar noi, care îi acuzăm pe alţii de lipsă de omenie, suntem neoameni?

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „fiindcă nedreptăţim pe alţii, deşi Dumnezeu ne-a îndemnat de mii de ori, fără să poată face nimic, adeseori ne face şi pe noi să experimentăm aceleaşi lucruri, ca să învăţăm şi să aflăm prin cele ce suferim cât de înfricoşătoare este suferinţa pe care o provocăm.” Iar, după cum susține Gură de Aur al Serbiei, Nicolae Velimirovici, „dacă omul se pocăieşte pentru păcatul făcut faţă de alţii, nici alţii nu repetă acelaşi păcat faţă de el.”

Şi totuşi parcă n-am nedreptăţit pe nimeni, gândim noi. Însă nedreptatea se poate manifesta şi pasiv, nu doar activ, direct. Cum? Atunci când suntem indiferenţi faţă de aproapele care are nevoie de ajutorul nostru, deşi avem posibilitatatea de a-l ajuta fără prea mult efort.

Sfântul Nicolae Velimirovici afirmă că „postul, rugăciunea şi milostenia sunt expresia practică a credinţei, nădejdii şi dragostei.” Apostolul Pavel accentuează că dragostea constituie cea mai mare dintre virtuţi, mai mare chiar decât credinţa. Fără ea, nici mucenicia nu te mântuieşte.

Dacă dragostea este o virtute atât de puternică, atunci şi expresia ei practică, milostenia, este o armă deosebit de puternică a creştinului. Fără ea, degeaba ne rugăm, după cum fără virtutea iubirii degeaba nădăjduim că ne vom mântui.

Patericul egiptean ne dă un exemplu relevant în acest sens, cel al prostituatei care făcea milostenie. Sfântul Pimen cel Mare, văzând ceea ce face, a prezis: „nu va rămâne curvă, căci se vede într-însa rodul credinţei”. Totuşi, ea a continuat să-şi mărească numărul ibovnicilor, dar şi milosteniile. În cele din urmă însă, a hotărât să se ducă la mănăstire să se căiască. Dragostea de om a dus-o astfel la dragostea de Dumnezeu. „Chiar dacă ai multe păcate, – zice Ioan Gură de Aur –, milostenia te apără în faţa lui Dumnezeu”, căci „dragostea acoperă mulţime de păcate.” (I Petru 4, 8)

Mergem pe drum, vedem cerşetori şi îi judecăm, gândind că sunt în realitate bogaţi sau că-s leneşi. Fără îndoială, unii sunt chiar aşa, dar nu avem de unde să ştim cu precizie situaţia fiecăruia. Să ne gândim: oare nu ni s-a întâmplat ca oamenii să ne judece pe nedrept din cauza că nu ştiau în ce situaţie ne aflăm în realitate? Cu excepţia prefăcuţilor, iarăși, să ne gândim că există oameni într-adevăr săraci, pe unii îi vezi fără o mână sau un picior, iar noi o ducem mult mai bine ca ei. Mâncăm bucate gustoase, îngheţată, avem o viaţă destul de confortabilă, pe când aceştia se luptă pentru supravieţuire.

Pe lângă nevoile sărăciei, există o suferinţă imensă pe care nu trebuie să o ignorăm. Este vorba de chinurile celor din iad. Facem foarte puţin sau chiar nimic pentru salvarea sufletelor de acolo. În momentul în care ei nu mai pot de durere, iar noi stăm tolăniţi şi suntem fericiţi şi nu ne gândim deloc la ei mai putem fi numiţi noi oameni? Ce depărtare este între noi şi acel ascet cu darul lacrimilor care i-a spus Sfântului Siluan Athonitul: „Dacă mi-ar fi cu putinţă, ia-ş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.”

Ce frumos ar fi dacă fiecare dintre noi, creştinii ortodocşi practicanţi, ne-am ruga în fiecare zi pentru rudele noastre adormite şi pentru toţi morţii, dar şi pentru toţi cei vii! Dacă am ajuta măcar puţin pe omul în nevoie atunci când apare ocazia. Dacă am avea grijă să nu întristăm şi jignim pe nimeni dintre apropiaţii noştri, aidoma Sfântului Agaton care spunea: „Niciodată nu m-am culcat supărat pe cineva şi nici n-am lăsat pe cineva să se culce supărat pe mine, pe cât mi-a stat în putere.”

În momentul în care toţi creştinii ortodocşi practicanţi s-ar comporta ca în descrierile de mai sus, atunci chiar dacă am fi foarte indisciplinaţi în ţinerea posturilor, vom fi lăudaţi de cei de altă credinţă, căci vor zice: „Uite câtă dragoste există la creştinii ortodocşi. Nu au certuri în familie, nici în societate, ajută mult pe cei în nevoie. Îl au pe Dumnezeu în inimă. Sunt într-adevăr nişte oameni fericiţi.” În felul acesta îi vom atrage pe ei la noi şi în felul acesta vom fi misionari.

Vai mie fariseului, că scriu mult, dar puţin făptuiesc!

Cristian Bogatu

Contact Form Powered By : XYZScripts.com