Header image

Firişorul de ceapă

15:41, luni, 7 decembrie, 2015 | Cuvinte-cheie: , , , ,

„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”

Luca 12, 20

Iubiţi întru Hristos!

Pasajul Evanghelic pe care îl citim astăzi în Sfânta Biserică descrie foarte elocvent duhul vremii în care trăim. Veacul consumismului, veacul goanei după belşug, bunăstare, faimă, statut, influenţă… Veacul bogatului cărui i-a rodit ţarina.

Am fost implicat recent la o discuţie în acest context. Spuneam, „Noi ne plângem că suntem săraci, şi în acelaşi timp, nu încăpem de bine, nu avem ce face cu cele vechi, ca să găsim loc pentru cele noi”. Mi s-a replicat „Noi, de fapt, nici nu ne plângem de sărăcie. Suntem bogaţi şi ne mândrim cu aceasta!” Imediat mi-au venit în gând cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6, 14)

Probabil, interlocutorul meu nu a asistat niciodată la slujba înmormântării, nu a auzit cântarea: „Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis; că în deşert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împăraţii şi săracii…” Sau, dacă a auzit, niciodată nu a pătruns în esenţa acestor cuvinte: „m‑am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?

Cugetul omului este deseori pătruns cu deşertăciuni şi cu lucruri efemere, lucruri care nu fac faţă demnităţii umane, gânduri care nu-l înalţă pe om spre culmile cereşti, ci îl fac să se limiteze cu ceea ce este trecător, dar palpabil. Însă omul este mai mult decât această bucurie iluzorie pentru belşugul trecător. Dacă am înţelege cuvintele rugăciunilor la care ne îndeamnă Biserica, am cuprinde şi cuvintele „Nu nadajdui, suflete al meu, in sanatatea trupeasca cea trecatoare, nici in frumusetea cea degrab trecatoare, ca vezi cum si cei puternici si cei tineri mor; ci striga: Miluieste-ma, Hristoase Dumnezeule, pe mine nevrednicul” (Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos, cântarea a 7-ea).

Sfânta Scriptură este pătrunsă cu asemenea cuvinte care ne îndeamnă să cugetăm la moarte. Să fie oare un îndemn la pesimism, la disperare? Nicidecum! Prin aceasta, Dumnezeu ne ajută să cugetăm la veşnicie, la ceea ce este cu adevărat important în viaţă. Ne îndeamnă să ne înălţăm asupra trupului şi să ascultăm de judecata conştiinţei – pentru că aceasta nu va fi înşelată niciodată. Noi putem astupa urechile sufleteşti, putem să ne închidem ochii ca să nu vedem, însă sufletul nu poate fi înşelat sau redus la tăcere. Dezlănţuită, conştiinţa poate fi mângâietoare sau chinuitoare – în funcţie de comoara pe care ne-o adunăm. „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 21). Astupatul urechilor şi închisul ochilor este tactica struţului…

Bineînţeles, trebuie să învăţăm a-i mulţumi Domnului pentru micile bucurii din viaţă, dar niciodată nu trebuie să ne întristăm atunci când ne este greu. Spune Sfântul Apostol Pavel, „…eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă. Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.” (Filipeni 4, 11-13). Atunci când i-a fost greu, Dreptul şi Multpătimitorul Iov spunea „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21).

Perioada în care ne aflăm, Postul Naşterii Domnului, este un timp foarte propice pentru cugetare duhovnicească, pentru profunzimea gândului şi materializarea celor mai înalte şi frumoase aspiraţii şi calităţi ale sufletului omenesc. Este perioada atenţiei duhovniceşti, luării aminte la noi înşine. Ce am reuşit să facem până acum? Cum îl întâlnim pe Pruncul Iisus? Cu sufletul înălbit de milostenie, post, rugăciune?

Acum este un moment foarte prielnic pentru a privi în jurul nostru şi a-i observa pe cei care au nevoie de noi. Să începem de la copiii noştri, care aşteaptă, bineînţeles, şi cadouri de Sfântul Nicolae şi de Naşterea Domnului, dar, în afară de aceasta, au nevoie de atenţia, dragostea, păsarea noastră.

Să ne înălţăm ochii de la pământ, să-i observăm pe vecinii noştri, pe aproapele nostru care nu îndrăzneşte să ne ceară susţinere – să fie oare, pentru că nu mai nădăjduieşte? Să ne oferim celor din jur. Cu un cuvânt de încurajare, cu o mână de ajutor, cu un sfat practic.

Priviţi în ochii trecătorilor! Privirile lor pierdute oare nu reflectă realitatea nepăsătoare a societăţii de azi? Zâmbeşte aproapelui tău, oferă-te, fii disponibil… Întinde-i un fir de ceapă. Nu ştiţi pilda?

Un om sărman cerşea la colţul străzii, iar un alt om, crunt şi nepăsător trecea pe alături. Ca în batjocură i-a întins un fir de ceapă, pe care cerşetorul la primit cu smerenie, mulţumindu-i. A murit şi unul, şi altul… Cel crunt şi nepăsător, nimerind în valea tânguirii, se cutremura de groază, când vede… un firişor de ceapă, pe care i-l întindea cineva zâmbind. Îşi aminti că îl văzu undeva… Apucă firul de ceapă şi, o minune, simţi că acel firişor îl înalţă undeva unde este multă lumină, cântare îngerească, şi bucurie nespusă. Chiar dacă această pildă are şi o altă versiune, mai tristă un pic, să ne oprim aici.

Să cugetăm profund la pilda Evanghelică auzită astăzi. Să nu ne asemănăm cu bogatul nebun, căruia i-a rodit ţarina, ci să urmăm sfatul biblic de a ne aduna comori în cer, „unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 20).

Milostenia noastră, dragii mei, să fie asemenea acestui firişor de ceapă, asemenea unui pai salvator de care să ne putem apuca în caz de vom nimeri într-o furtună îngrozitoare! Amin!

Pr. Constantin Cojocaru

bogatul

Contact Form Powered By : XYZScripts.com