Header image

Înălţarea Domnului, înălţarea firii omeneşti la cer

Înălţarea Domnului Hristos cu trupul la cer, întru slavă şi putere, marchează pentru Biserică încheierea perioadei pascale şi anticiparea evenimentului Cincizecimii. Duhul Sfânt se pogoară peste ucenici pentru că Mântuitorul a înălţat firea omenească în lumina şi slava de nepătruns a Sfintei Treimi, devenind un punct de iradiere a harului către toţi oamenii.

Între Învierea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt, grupul ucenicilor a trecut printr-o etapă pregătitoare, în care mintea le-a fost deschisă, prin arătările minunate ale Domnului Iisus Înviat, pentru a înţelege taina Învierii. Treptat, ucenicii au fost vindecaţi de necunoaştere şi necredinţă şi au fost deplin încredinţaţi că Hristos Cel Înviat din morţi nu este o nălucă sau o fantasmă, ci este Mântuitorul care mai înainte fusese răstignit şi îngropat. În cadrul ultimei întâlniri avute cu ucenicii, Domnul s-a înălţat la cer, reînnoind promisiunea trimiterii Duhului Sfânt peste ei, ca „făgăduinţa Tatălui”, moment când „se vor îmbrăca cu putere de sus”.

Luca oferă două cronologii diferite ale Înălţării

Înălţarea Domnului este relatată de două ori de Sfântul Evanghelist Luca, în capitolul 24 al Evangheliei sale şi în capitolul 1 al cărţii Faptele Apostolilor. Cu toate că Sfântul Luca se referă la acelaşi eveniment, în cele două naraţiuni ale sale face nişte diferenţe care exprimă propria interpretare teologică a acestui act mântuitor. În capitolul 24 al Evangheliei sale, Sfântul Luca aşază, din punct de vedere cronologic, Înălţarea Domnului la sfârşitul zilei Învierii, a primei zile a Paştilor. Evanghelistul spune că Domnul Iisus Înviat s-a arătat în mijlocul ucenicilor săi,

i-a încredinţat de Învierea sa, înlăturându-le orice urmă de îndoială: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am…”. Apoi, Domnul i-a dus afară pe ucenici spre Betania şi, „ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Tot Evanghelistul Luca scrie în capitolul 1, din cartea Faptele Apostolilor, că Mântuitorul „s-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu”. În această ultimă relatare avem exprimată învăţătura adoptată şi mărturisită de Biserică. Înălţarea Domnului a avut loc la patruzeci de zile după Paşti, când Domnul, prin repetate arătări, i-a încredinţat pe apostoli de realitatea Învierii. Această aparentă contrazicere a Sfântului Luca, care în două scrieri biblice acceptate ca normative de Biserică, oferă două cronologii ale Înălţării Domnului este prezentată şi de părintele profesor Constantin Preda în ultima carte a sa. Pentru a înţelege intenţia Evanghelistului Luca, trebuie spus că Evangheliile şi celelalte cărţi biblice nu sunt cronici care prezintă calcule exacte la nivel istoric şi material. Cu alte cuvinte, Biblia nu oferă răspuns la întrebarea câţi paşi sunt de la Ierusalim la Ierihon, ci este preocupată pentru a transmite mesajul dumnezeiesc care decurge din actele mântuitoare realizate de Iisus Hristos. În Evanghelia sa, Luca leagă foarte mult Învierea de Înălţare, le apropie până acolo încât le aşază în aceeaşi zi, pentru că oferă o interpretare teologică a celor două evenimente. Pentru Luca, Înălţarea, adică întoarcerea Fiului în sânurile Tatălui cu firea umană asumată, trecută prin moarte şi înviere, îndumnezeită prin harul dumnezeiesc, a avut loc în acelaşi timp cu Învierea din morţi, când trupul transfigurat de puterea Duhului Sfânt a trecut la o nouă condiţie eshatologică, plin fiind de slava dumnezeirii. Conform acestei interpretări teologice corecte, Sfântul Luca aşază în Evanghelia sa Învierea şi Înălţarea în aceeaşi zi. În cartea Faptele Apostolilor, Luca spune că Domnul s-a înălţat la cer după 40 de zile, pentru că insistă asupra procesului de formare a ucenicilor ca martori ai Învierii şi propovăduitori ai ei în lume, funcţie care, călăuzită de lucrarea Duhului Sfânt, va duce la răspândirea Bisericii. Perioada de patruzeci de zile când Domnul Înviat s-a arătat a condus la transformarea lăuntrică a apostolilor pentru a fi mărturisitori direcţi ai Mântuitorului Iisus Hristos şi a Învierii Sale. Nu înseamnă că apostolii şi ucenicii au căpătat o cunoaştere informativă despre Înviere, ci, în mod deplin şi direct, au făcut experienţa Învierii Domnului prin întâlnirile cu Iisus Hristos Înviat. Mărturia apostolilor despre Domnul Hristos Înviat a devenit temelie a Bisericii.

Schimbarea modului în care Hristos este prezent

Ultima întâlnire a Mântuitorului cu ucenicii şi Înălţarea la cer, prezentate în cartea Faptele Apostolilor, exprimă încheierea activităţii Sale pământeşti şi încetarea modului în care El a fost prezent până atunci în lume. Mântuitorul se înalţă la cer pentru a face posibilă venirea Duhului Sfânt peste apostoli şi formarea Bisericii ca sinaxă a oamenilor plin de Duhul Sfânt. Hristos Domnul, conform cuvintelor sale „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”, nu s-a despărţit niciodată de Biserică, ci odată cu Cincizecimea s-a inaugurat prezenţă lăuntrică, duhovnicească a Domnului Înviat. Teologia Ortodoxă mărturiseşte că Duhul Sfânt Îl face prezent pe Hristos în Biserică şi în fiecare membru al ei. Acest lucru este foarte frumos exprimat în Anaforaua liturgică, când săvârşitorul Euharistiei se roagă lui Dumnezeu Tatăl pentru a trimite Duhul Sfânt peste darurile de pâine şi vin pentru a deveni Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur interpretând cuvântul „s-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile”, spune că Domnul Înviat se arată lumii nu atât cu asemănarea trupească, ci prin puterea Sa, pentru ca să se vădească tuturor slava şi măreţia Sa dumnezeiască. Mântuitorul Înviat este acelaşi cu Iisus Hristos eshatologic, Cel care va veni la sfârşitul veacurilor, plin de putere şi de slavă, de aceea icoana Înălţării la cer este identică cu icoana celei de-a doua veniri: „Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”.

Părintele Dumitru Stăniloae spune că Înălţarea a însemnat şi înălţarea firii omeneşti la cer, căci Hristos este Unul din Treime şi ca Om: „Ce-a însemnat propriu-zis înălţarea lui Hristos la cer nu putem şti. Ea nu a fost numai o intrare a trupului în lumina dumnezeiască nevăzută de ochii trupului, ca celelalte ascunderi după unele arătări, ci a fost o ridicare reală ca om peste planul din care se putea arăta oricând voia. El s-a înălţat cu umanitatea Sa la suprema îndumnezeire, deasupra spiritualităţii tuturor treptelor îngereşti, ca să fie şi ca Om la dreapta Tatălui. S-a ridicat şi ca om la treapta de Împărat al Împărăţiei omenirii înnoite. Acum a luat şi ca Om toată puterea în cer şi pe pământ”.

Ziarul Lumina

Contact Form Powered By : XYZScripts.com