Header image

Marea boală duhovnicească, care se numește egoism (II)

Diavolul, lucifer, nu s-a mulțumit numai cu căderea sa, ci l-a pizmuit și pe om, pe care Dumnezeu l-a plăsmuit într-un chip deosebit și l-a făcut împărat în Rai și peste toată creația. Și cugeta iarăși în sinea sa: „De ce să se desfăteze acesta de atâta fericire? Nu. Ci trebuie și el să-L defăimeze pe Dumnezeu. Nici el nu trebuie să se supună Lui, ci trebuie să fie înșelat”. Și se apropie de Adam și-i șoptește aceleași lucruri, spunându-i: „De ce să-ți interzică Dumnezeu să mănânci din acest rod? Aceasta este o viclenie a lui Dumnezeu, ca să nu devii și tu Dumnezeu, încât să cunoști binele și răul, viclenia și bunătatea. Mănâncă și vei vedea că te vei face Dumnezeu”.

Întâiul zidit a auzit acestea, după care a urmat călcarea poruncii și a cunoscut din faptă că trebuia să asculte de porunca lui Dumnezeu. Mândria și egoismul i-a scos pe cei întâi zidiți din Raiul lui Dumnezeu. Am moștenit și noi, ca o avere, acest egoism, iar acum suferim și ne nevoim până la sânge să ne slobozim de el.

Monahismul este spitalul fără plată, este clinica lui Dumnezeu, la care merge omul să se facă sănătos. Îl cheamă Dumnezeu cu sfântă chemare și-l aduce cu dragostea Sa la acest spital.

Omul își caută vindecarea și strigă:

– Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!

– Da, te voi milui.

Și doctorul sufletelor și trupurilor noastre începe terapia. Ne trimite diferite necazuri, îngăduie ispite. Și toate acestea sunt medicamente care tămăduiesc sufletul omului.

Desigur nimeni nu poate spune că în timpul operației sau a intervenției chirurgicale nu suferă, nu se silește să depășească durerea și necazul. Cu toate acestea la sfârșitul terapiei se face sănătos sufletește.

Când Starețul meu era începător în pustie, se afla sub ascultarea bătrânului Efrem, un om simplu. Era un bătrânel binecuvântat. Odată un monah vecin – nu știu ce se întâmplase – l-a mâhnit pe bătrânel, care a început să strige. Starețul meu, pe atunci un copil tânăr, puternic, care se putea pune cu zece oameni, când l-a auzit pe starețul său strigând, iar pe acel monah ocărându-l, a simțit cum începe să fiarbă furia și mânia înlăuntrul său. De îndată ce a văzut primejdia și gândindu-se că, de ar fi ieșit afară, nu știa ce s-ar fi întâmplat, ca tânăr cum era, a alergat îndată în biserică, a îngenunchiat și a început să strige: „Maica Domnului, ajută-mă!”. Și a început să plângă și s-o roage pe Maica Domnului ca să-l ajute, ca nu cumva să iasă afară în starea în care era. După ce a plâns mult și a vărsat multe lacrimi, atunci a simțit că fiara egoismului și a mâniei s-a înmuiat și a cedat. Când a văzut că a venit într-o stare în care putea să iasă afară și să vorbească cu blândețe și liniștit, a ieșit și l-a slobozit, desigur într-un mod liniștit și cu politețe, pe starețul său de acel vecin. Aceasta ne-o spunea ca pildă pentru a ne ajuta să înfruntăm egoismul în practică.

Vine ispititorul și la monah și-i șoptește lucruri asemănătoare cu cele pe care i le-a șoptit lui Adam. Dacă Starețul îl ceartă sau îi taie voia, egoismul protestează înlăuntrul său și-i șoptește monahului să vorbească împotrivă, să se certe, să-și întărească voia sa. Însă în felul acesta nu se va putea vindeca niciodată.

Monahul trebuie să fie mereu cu luare-aminte, pentru a înfrunta orice situație, orice ispită cu reușită, astfel încât, cu Harul lui Dumnezeu, să se slobozească de omul cel vechi. Iar în locul celui vechi să intre cel nou, cel după Hristos, omul nepătimirii și al învierii. Nevoința nu este mică și biruința împotriva egoismului nu se dobândește în scurtă vreme. Căci egoismul este o fiară mare cu multe capete.

Cuviosul Efrem spune: „Cu leul te-ai luat la luptă? Ia aminte să nu-ți strivească oasele”. Această fiară este egoismul. Ca un leu pândește și atacă. Iar noi trebuie să avem în mâini arma și sabia cu care să ne împotrivim gândurilor.

În timpul prigoanelor, călăii creștinilor se străduiau să-i înșele pe Mucenici ca să se lepede de Dumnezeirea lui Hristos. Le făgăduiau multe bogății, slave, cinstiri, însă Mucenici nu cedau. Mărturiseau cu curaj credința în Hristos, iar la sfârșit primeau cununa muceniciei, și astfel Hristos se slăvea.

Și acum tiranii patimilor ne silesc. Patimile noastre ne făgăduiesc desfătare și mulțumire, dacă vom ceda. Monahul nu trebuie să cedeze la o astfel de silire, ci să se împotrivească cu toată bărbăția sufletului și să aștepte, după o luptă, după lege, cununa muceniciei.

Mucenicii au pătimit puțină vreme. Mulți mucenici au primit cununa în câteva minute. Monahul pătimește continuu, în toată viața sa. Și nu numai de la un tiran, ci de la mulți, căci fiecare patimă este un tiran. De aceea nu mai puțin vor fi încununați monahii care se vor împotrivi la sila patimilor și vor mărturisi mărturisirea cea bună a nevoinței, a necedării.

Patima vorbirii împotrivă ne îmbrâncește. Noi însă trebuie să punem o opreliște, un stăvilar, să deschidem un tranșeu, pentru ca să cadă înlăuntrul nostru carul de luptă al vorbirii-împotrivă.

Nevoința trebuie să fie continuă. Să nu prezentăm goluri, pentru că golurile le exploatează diavolul și se înfige ca o pană în ele, creându-ne situații primejdioase. Rugăciunea trebuie să fie neîncetată. Rugăciunea este arma noastră. Și numai dacă se roagă cineva, diavolul nu se apropie ușor de el.

Să ne nevoim mai ales împotriva acestei patimi, deoarece de aici încep toate. Iar medicamentul cel mai important împotriva egoismului este smerenia. Domnul nostru ne-a spus: „Învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre”. Smerenia și blândețea dăruiesc odihnă sufletească sufletului. Îi dăruiesc lumină și vede mai curat lucrurile.

Avva Isaac Sirul numește smerenia „veșmântul lui Dumnezeu”. Cu smerenia S-a îmbrăcat Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu și de aceea a putut să Se pogoare din Ceruri, iar pământul a putut să-L primească fără să se ardă.

Smerenia îl împodobește pe om. Omul smerit oriunde ar sta, oriunde s-ar afla, împrăștie un har tainic și devine iubit și prietenos cu toți. Demonii se tem de smerenie, așa cum s-a întâmplat cu un ascultător.

Un creștin avea o fată demonizată și adus-o la mulți doctori, însă nu au putut-o vindeca. Acest creștin avea un prieten, om duhovnicesc, care avea legături cu monahii. Spunându-i aceluia durerea ce o avea pentru fata sa, acela i-a zis:

– Fiica ta se va vindeca numai dacă vei chema la tine acasă un monah, care să facă rugăciune. Și îndată vei vedea copilul tău sănătos.

– Dar unde voi afla un astfel de monah?

– Iată, mulți monahi tineri coboară din pustie și vin în cetate să-și vândă lucrul mâinilor lor. Apropie-te de unul dintre ei și spune-i: „Vino la mine acasă ca să-ți plătesc lucrul mâinilor, căci acum nu am bani la mine”. Și ajungând acasă, spune-i să facă o rugăciune și vei vedea că fiica ta se va face bine.

Atunci acela a coborât a doua zi în piața cetății și văzând un monah tânăr vânzând diferite lucruri. Și intrând în vorbă cu el l-a întrebat:

– Părinte, cu cât vinzi acestea?

– Cu atât, a spus monahul.

– Poți să vii până la mine acasă ca să ți le plătesc, pentru că nu am bani la mine?

– Vin, a spus acela.

Mergând spre casa acelui creștin și apropiindu-se de ea, diavolul, mirosind că a sosit ceasul să-și ia biletul de ieșire și să plece din făptura lui Dumnezeu, s-a pregătit și el. Monahul intrând în casă, îi iese înainte fiica acelui creștin și ridicându-și mâna, îi dă o palmă. Atunci monahul a întors și celălalt obraz și fată îi mai dă o palmă. După aceasta copila a căzut la pământ și a început să facă spume. În cele din urmă diavolul a plecat, spunând: „Porunca lui Hristos mă scoate și mă alungă”. Și îndată fiica acelui creștin s-a făcut bine.

În urma acestei întâmplări, s-a vădit că ascultătorul era sporit duhovnicește, era un monah care se exersase în pedagogia vindecării sufletului său.

În rugăciunea noastră să-L rugăm întotdeauna pe Dumnezeu să ne slobozească de această fiară, de egoism, și să ne dăruiască sfânta smerenia a sufletului.

www.marturieathonita.ro

imgBOCCiy

Contact Form Powered By : XYZScripts.com