Header image

Narcisistul- el însuşi este izvorul şi finalitatea fiecărui gând

Dintre toate personajele mitologice ale antichităţii, Narcis pare să fi ieşit cu multă vreme în urmă din sfera mitului. El a fost şi este prezent de-a lungul istoriei omenirii, sub chipul omului cu o excesivă iubire de sine, al omului îndrăgostit iremediabil de el însuşi.

Potrivit ştiinţei medicale, narcisismul face parte din rândul tulburărilor afective, al comportamentelor deviante.

Medicina descrie persoana care suferă de narcisism ca fiind preocupată excesiv cu probleme personale, putere, prestigiu şi vanitate.

Înţeleasă într-o cheie ermineutică creştină, experienţa lui Narcis ne arată însă drama neamului omenesc care, prin păcat, cade pradă egocentrismului, iubirii de sine, “izvorul a tot răul”, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi.

Narcisismul este o iubire bolnavă care ne macină şi ne răneşte interior, o formă denaturată a iubirii, nu numai lipsită de rod, dar şi născătoare de multe păcate şi patimi.

Asta pentru că presupune ca în permanenţă să ne aflăm în postura de a întoarce spatele iubirii lui Dumnezeu şi iubirii celor de lângă noi.

Mitul lui Narcis ne descoperă istoria tragică a unui tânăr înzestrat cu o frumuseţe fizică deosebită, dar incapabil de a răspunde iubirii altor persoane. Acesta sfârşeşte prin a se îndrăgosti de sine însuşi, în momentul în care îşi zăreşte chipul pentru întâia dată, reflectându-se în apa unui izvor.

Narcis s-a îndrăgostit de acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajungea la tânărul din apă.

Întocmai, omul iubitor de sine, care se consideră pe sine măsură a tuturor lucrurilor, şi care nu poate răspunde iubirii celorlalţi, se reflectă întru totul ca într-o oglindă.

Dacă în cazul lui Narcis “acţiunea” se desfăşoară într-un cadru natural idilic, în cazul narcisistului se petrece în propriul său univers interior.

Acesta se îndrăgosteşte de “chipul său” reflectat în “izvorul” propriilor sale gânduri. În acest univers lăuntric, oriunde îşi îndreaptă privirea, acesta se descoperă doar pe sine.

El însuşi este izvorul şi finalitatea fiecărui gând.

Acest lucru se manifestă la nivel exterior prin faptul că tot el însuşi este izvorul şi finalitatea fiecărei fapte pe care o săvârşeşte.

Narcisistul este în mod continuu interesat nu de celelalte persoane, ci de cum se reflectă el însuşi prin ochii lor, de cum se regăseşte şi recunoaşte întru ei.

De aceea, nu acceptă sfaturi şi refuză din start orice critică. Orice persoană care, chiar şi din preaplinul iubirii, îndrăzneşte a-i adresa astfel de cuvinte, îi devine antipatică sau este văzută ca un potenţial duşman.

Dar, ca şi în situaţia lui Narcis, manifestarea iubirii de sine nu este decât răspunsul dat unei iluzii, unei himere. Aşa cum Narcis a murit de durere, pentru că nu ajungea la chipul reflectat în luciul apei, tot aşa şi noi murim sufleteşte, pentru că veşnic vom fi lipsiţi de răspuns.

Nu trebuie să pierdem însă din vedere că nu iubirea de sine este un păcat, ci faptul de a rămâne exclusiv la ea, de a nu o folosi drept criteriu pentru iubirea celorlalţi oameni, după îndemnul Mântuitorului.

Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi este primul pas făcut spre a-l putea iubi aşa cum Hristos ne iubeşte. Oricât de adanc ar fi întipărită în adâncul fiinţei noastre această tendinţă egocentrică, ea poate fi biruită numai întru Hristos.

Este nevoie de luptă şi stăruinţă din partea fiecăruia dintre noi, pentru ca momentul morţii să nu ne găsească reactualizând sfârşitul tragic al lui Narcis.

Pentru aceasta este nevoie să permitem ca, în taina inimii noastre, propria “împărăţie” să lase loc Împărăţiei Cerurilor, unde nu mai “împărăţeşte” iubirea de sine, ci Hristos şi Iubirea Sa.

http://www.crestinortodox.ro/

narcis-narcisism-tablou-john-william-waterhouse_eco-e-narciso_19031

Contact Form Powered By : XYZScripts.com