Ne „aruncăm” bătrânii la azil?

O pereche de cunoscuți mie încearcă să-i convingă pe cei bătrâni din casă să meargă la azil. Este drept?

– Sufletele oamenilor s-au învârtoşat. Nici mai mult, nici mai puţin, vrem să ne debarasăm de părinți. Să-i aruncăm la azil! Noi, vezi bine, trebuie să ne trăim viaţa, iar bătrânii nu trebuie să ajungă o povară pentru viaţa noastră, pe care ne-o dorim fără de griji. Să putem petrece şi chefui în voie. Scapăte de amărâtul ăla de bătrân, chiar dacă s-a obosit o viaţă întreagă pentru ca fiica sau fiul să poată studia! La azil cu el acum!

Bucuria bunicului de a trăi cu copiii lui, cu nepoţii lui, simţind căldura pe care o degajă o familie fericită este una. Iar altceva este ca el să şadă într-o cameră împreună cu străini şi necunoscuţi, şi să-şi aştepte o dată pe săptămână fiul cu nora sau fiica cu ginerele, ca să-i ţină tovărăşie preţ de o oră, timp în care îşi poate vedea şi nepoţii. Iar, după plecarea lor, e firesc ca tot restul timpului să rămână singur şi izolat de ei?

Nesimţitoare au ajuns sufletele oamenilor. Nu se gândesc, sărmanii, că peste câţiva ani va veni şi rândul lor, trec cu vederea lucrul acesta…

Din Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm, Editura Predania, București, 2010, p. 28