Header image

Nu puteţi sluji la doi domni

1:29, miercuri, 16 ianuarie, 2013 | Cuvinte-cheie: ,

După cuvântul Domnului, când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte alte şapte duhuri mai rele decât el şi intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. ( Luca 11. 24, 26)

Duhul lumesc îşi face loc tot mai mult în inimile noastre şi aproape că nimeni nu-i scutit de ispită. Treptat el a intrat atât de adânc, încât oamenii iau prezenţa lui de bună. Şi nedându-ne seama îi permitem să intre în Sfânta Sfintelor – sufletele noastre.

Legea lumii de astazi ne învaţă să facem absolut totul cu dobândă. Toate faptele noastre se reduc la o simplă afacere. Deseori oamenii nu ridică un pai dacă n-au un venit din asta. Şi dacă cineva, făcând o faptă bună, n-a căpătat o oarecare „mulţumire”, cel puţin de lume este privit altfel.

Uneori oamenii îşi schimba părerile despre „binefăcător”oarecare, dar şi mai des doar crede în asta. Şi, mulţumit de sine şi de isprăvile sale, aproape că fiecare încearcă să se apropie prin metoda aceasta de Dumnezeu, crezând că exact aşa se poate proceda şi cu El şi va putea câştiga ceva. De fapt deseori nici nu stie săracul om de ce are nevoie.

În ziua de azi, când cumătrismul e la putere, fiecare se laudă cu rudele şi cunoştinţele sale prin care-şi poate rezolva orice problemă, dar, şi mai mult, îşi capătă şi el „un rol important” în societate. Adică: nu-s primul, dar nici ultimul. Stima şi respectul le capătă numai cei „dezgheţaţi”, care găsesc ieşire din orice situaţie, oamenii activi care pot din nimic să facă ceva. Aproape că fiecare stăruie să-şi găsească prieteni şi cunoştinţe din cei mari şi renumiţi ai lumii şi, deseori, ca să-şi împlinească dorinţa merg la diferite compromisuri. Şi toate se fac nu pentru folosul aproapelui, în numele prieteniei, ci cu scopuri egoiste.

Deseori  omul este primit în societate după felul cum e îmbrăcat sau după situaţia financiară. Chipurile, dacă le-a căpătat – înseamnă că-i răzbătător. Metodele prin care se dobândesc toate, nu sunt luate în serios, caci, după cum se ştie, scopul îndreptăţeşte pe toate. Şi deoarece vieţuim într-o lume unde aproape toate se cumpără şi se vând, oamenii cred că şi cu Dumnezeu poţi să „închei o afacere” prin care ţi se garantează chiar şi Împărăţia Lui.

Cât e de uşor să devii slujitor al lui Hristos, dar şi material să fii îndestulat, să-i slujeşti lui Dumnezeu, dar nici cu diavolul să nu te cerţi. În cele mai multe cazuri, nu iubirea reciprocă este garanţia stabilităţii în familie, ci „greutatea” capitalului. Chiar şi în monahism intrând unii, îşi pun întrebari în privinţa carierei: care va fi prima ascultare? cât trebuie să aştept şi ce trebuie să fac ca să fiu hirotonit? Şi toate acestea numai pentru ca să am „bucata mea de pîine” de care ne-a poruncit Domnul sa nu ne grijim prea mult. Chiar şi milosteniile pe care le face astăzi lumea, nu sunt făcute din milă faţă de cei săraci, ci în folosul celui ce împarte: ca să aibă pe lumea cealaltă.

 Încă în secolul patru sfântul Ioan Cassian Romanul scria că atunci când voinţa noastră este condusă de iubirea de sine şi înţelepciunea lumească, unelteşte să se ţină de la mijloc între aceste două dorinţe pătimaşe. Şi în aşa fel doreşte să se abţină de la patimile trupeşti, încât să nu sufere oarecare întristări, care, de fapt, sunt inevitabile. Vrea să câştige curăţenia trupească fără să pedepsească trupul, fără priveghere să capete curăţia inimii, împreună cu odihna trupească să se desfăteze şi cu cele duhovniceşti şi fără clevetiri şi învinuiri să dobândească răbdarea. Deseori caută smerenia lui Hristos, fără  să piardă ceva din stima şi cinstea lumească, cu îngâmfarea veacului acestuia, să urmeze simplitatea cucerniciei, să-i slujească lui Hristos, fiind încununat cu slava trecătoare şi bunăvoinţă de la oameni, să vorbească o dreptate hotărâtoare fără să-i reproşeze cineva, ba chiar să nu suporte nici o mică jignire. În general, doreşte de cele viitoare şi veşnice, fără să piardă nimic din cele pământeşti şi trecătoare.

În ziua de azi oamenii doresc la nebunie să unească lumea cu Cerul, Lumina cu întunericul, binele şi răul, pe Hristos şi diavolul …

Şi de câte ori au încercat să le facă, au suferit eşec pentru că nu este nimic comun între ele. Însă oamenii încă nu se învaţă  minte.

Fragment din „Timpul Cernerii” de Arhim. Augustin (Zaboroşciuc)

Sursa: http://arhimaugustin.info/

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com