Oglinda

Stela era vioaie din fire, dar și foarte supărăcioasă. Mama ei o îndemna adesea să fie mai liniștită, dar ea nu-i asculta sfaturile.

Într-o zi ședea lângă masa de lucru, pe care se afla o frumoasă vază de flori. Fratele ei mai mic a apucat din greșeală de fața de masă și trăgând de ea, vaza a căzut de pe masă și s-a spart. Îndată Stela s-a ridicat înfuriată, cu ochii scânteind de mânie, cu fruntea încrețită și cu toate trăsăturile feței schimbate. Atunci mama sa a întors-o repede spre oglindă.

Stela, când se privi, se retrase de spaimă. Mânia i se domoli și începu să plângă.

-Vezi acum, îi zise mama sa, cât de urâcioasă e mânia și cum îl schimonosește pe om? Dacă nu te ve îndrepta, înfățișarea urâtă, de care te-ai speriat chiar și tu, va deveni încetul cu încetul o stare firească, va fi chipul tău din toată vremea și astfel îți vei pierde frumusețea pe care o ai.

Din acea clipă Stela, folosindu-se de lecția primită, s-a străduit din răsputeri să-și învingă mânia, iar cu timpul a ajuns atât de blândă și de cumpătată, pe cât fusese înainte de iute și de supărăcioasă. Blândețea dădea chipului său o căldură și o lumină foarte plăcută.

Adesea, după privire se cunoaște orice fire:

Răutatea pe față pune întunecare urâcioasă,

iar gândurile cele bune ne fac fața luminoasă.

Din În căutarea bucuriei. Ed. Cartea Ortodoxă, 2009, p.87-89