Header image

Originile mişcărilor iconoclaste

21:00, sâmbătă, 19 martie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , ,

Aşa au hotărât Sfinţii Părinţi ca prima duminică din Sfântul şi Mare Post să prăznuiască această sărbătoare, numită şi Triumful Ortodoxiei. Evenimentul acesta ţine nemijlocit de apologia cinstirii icoanelor, este un răspuns ferm dat celor care i-au prigonit pe creştinii închinători la Chipurile Sfinte.

Cinstirea icoanelor are o semnificaţie mult mai profundă decât simpla utilizare a unor imagini sacre în cultul creştin. Icoanele conţin în sine nu doar un mesaj, ele sunt nu doar o punte dintre cer şi pământ, ele sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie în Imagini, or, Teologia în Imagine.

Mai jos vă prezint un mic studiu, o cercetare, în care se relatează istoria prigoanei împotriva Ortodoxiei şi răspunsul teologic oferit prigonitorilor. Este o serie de articole ce alcătuiesc tema iconoclasmului şi respingerii lui în Triumful Ortodoxiei.

Iconoclasmul şi respingerea lui în Triumful Ortodoxiei

1.1.         Originile mişcărilor iconoclaste

… lucru demn de cei de vârstă mică

pentru a înşela ochiul credincioşilor

(Cuviosul Nil Sinaitul)

Mesajul Chipului Sfânt a fost întotdeauna unul duhovnicesc, îmbinând în sine esenţa învăţăturii creştină şi propovăduirea credinţei prin imagine. Totuşi, folosirea imaginilor de Biserică a devenit subiectul controverselor religioase chiar de la începutul creştinismului. Cei care au văzut în icoană doar imaginea directă, fără să vadă simbolismul şi mesajul ei teologic, s-au opus chipului în cult. De aceea, nu putem spune că împăraţii iconoclaşti au fost cauza principală a mişcării împotriva icoanelor. Încă la Sinodul de la Elvira (a. 305) a fost interzisă pictarea icoanelor pe motiv că acestea ar putea fi pângărite de prigonitori. Teologul rus Anton Kartashev (1875 – 1960) comentează rezoluţiile acestui sinod: „Au existat încercări de a trata aceste dispoziţii împotriva icoanelor în sensul apărării icoanelor fie de pângărirea de către prigonitorii creştinismului şi cei care distrugeau bisericile, fie de caricaturiştii şi batjocuritorii proveniţi din iudei şi păgâni. Şi totuşi, motivul canonului este cu totul diferit – e vădit iconoclast… Prin urmare chiar de la început în Biserică a existat luptă disciplinară cu închinarea în faţa icoanelor”[1].

Cunoaştem că în secolul 4 icoanele deja împodobeau numeroase biserici creştine în întregul Imperiu Roman. Scene biblice, imaginile mucenicilor, mărturisitorilor erau larg răspândite în Biserica creştină care de curând a căpătat titlul de cult permis prin Edictul de la Milano, iar odată cu venirea la împărăţie a dreptcredinciosului împărat Constantin, a căpătat libertate deplină. Cu efortul Sfântului împărat Constantin şi sfintei sale maici Elena au fost construite multe locaşuri creştine în Ţara Sfântă, acolo unde s-au desfăşurat evenimentele mântuirii neamului omenesc. Odată cu răspândirea creştinismului, bisericile au fost construite în întregul imperiu roman, acestea constituind o dezvoltare arhitecturală şi picturală. Pe pereţii acestor sfinte locaşuri erau prezentate imagini cu evenimente din Noul şi Vechiul Testament, precum şi episoade din vieţile şi actele martire ale mucenicilor şi sfinţilor. Către secolele 5-6 numeroase biserici şi obiecte de cult ce conţin imagini cu scene sfinte sunt răspândite în întregul imperiu. Acest fapt este în mare măsură legat de pelerinajul în Ţara Sfântă şi în locurile unde au trăit şi L-au proslăvit pe Hristos mucenicii. Astfel, vestitele amplule de Monza/Bobbio[2] datate de istorici cu secolele 4-6, conţin imagini cu referire la unele Praznice Împărăteşti, ceea ce confirmă anticitatea iconografiei pe care o vedem şi astăzi în sfintele icoane. Leonid Uspensky spune: „Pe una din aceste ampule, de exemplu, avem şapte imagini: Buna Vestire, Vizitarea Elisavetei de către Maica Domnului, Naşterea Domnului, Botezul, Răstignirea, Femeile Mironosiţe la Mormântul Domnului, şi Înălţarea Domnului”[3]. El consideră că aceste imagini ar putea fi reproduceri din sfintele locaşuri construite de Constantin şi Elena în Ţara Sfântă, dar admite că prototipul lor ar putea avea rădăcini mult mai adânci în istoria creştinismului.

Sfinţii Părinţi au dat importanţă majoră imaginilor sacre. Sfinţii Vasile Cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigore de Nyssa, Sf. Nil Sinaitul, fericitul Teodorit pomenesc despre imaginile mucenicilor şi a sfinţilor ca de ceva obişnuit[4]. Se relatează un episod din viaţa Sf. Nil Sinaitul (+ 450), unul din ucenicii Sfântului Ioan Gură de Aur: „Un oarecare prefect Olimpiodor, construind o biserică, a vrut să picteze pe pereţii din partea din mijloc a bisericii – pe de o parte pământul şi pe el o scenă cu vânătoare, cu o puzderie de dobitoace, iar pe de altă parte – marea şi scena pescuitului, preocupându-se, cum el spune, doar de desfătarea ochilor. Olimpiodor cere sfat Sfântului Nil. Răspunzându-i, Nil numeşte încercarea lui una copilărească, „lucru demn de cei de vârstă mică pentru a înşela ochiul credincioşilor”. Mai departe Sfântul Nil spune – Lasă ca mâna uni pictor iscusit să umple biserica din ambele părţi cu imagini din Vechiul şi Noul Testament, pentru ca cei care nu ştiu carte şi nu pot citi Dumnezeieştile Scripturi, privind imaginile iscusite, să-şi amintească de faptele bărbăteşti ale celor care au slujit din toată inima lui Hristos Dumnezeu şi să se îndemne către întrecere în virtuţi vrednice de slavă şi pururea pomenire, prin care pământul l-au schimbat pe cer, preferând cele nevăzute celor văzute”.[5] Vedem, deci, că icoanele erau privite de creştini nu ca nişte imagini ce delectau vederea, ci ca nişte ferestre spre cer, prin care se arăta că sfinţii sunt învredniciţi de slava Dumnezeiască, iar cei mici în credinţă învăţau prin ele trăirea duhovnicească adevărată. În afară de conţinut didactic, icoanele purtau şi semnificaţie apologetică, apărând credinţa de eresuri şi întărind învăţătura Bisericii în minţile şi inimile credincioşilor.

Aşa, răspunzând eresului arian condamnat la Primul Sinod Ecumenic din 325, icoana Mântuitorului conţine în sine învăţătura despre Dumnezeirea lui Hristos, având înscrise literele Alfa şi Omega, după cuvintele Apocalipsei „Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel din urmă, începutul şi sfârşitul” (22, 13). Sfântul Sinod de la Efes (381) a condamnat învăţătura lui Nestorie care nega naşterea lui Hristos-Dumnezeu, afirmând că Preasfânta Fecioara Maria a născut pe Hristos – om, în care mai târziu s-a sălăşluit Dumnezeu, lipsindu-l de firea omenească. Astfel, în urma Sinodului din 381 Maica Domnului este numită Născătoarea de Dumnezeu, şi apare icoana Maicii Domnului pe tron, ţinând Pruncul Dumnezeiesc Iisus în braţe, înconjurată de îngeri[6]. Monofiziţii erau la fel cunoscuţi şi pentru mişcările lor iconoclaste, din cauza că ei au redus demnitatea lui Hristos la natura omenească, iar pictarea icoanelor o asociau cu închinarea omului şi nu lui Dumnezeu. Ca răspuns la această erezie, părinţii Sinodului de la Calcedon (451) întăresc învăţătura despre firea Dumnezeiască şi Omenească a Mântuitorului Hristos, şi iarăşi Icoana Mântuitorului reflectă pe deplin această dogmă.

Rezultă că lupta împotriva chipurilor sacre în cultul creştin îşi are originea în învăţăturile greşite despre persoana lui Hristos. Astfel, cel care respinge icoana în biserica creştină este şi cel care nu acceptă învăţătura creştină despre Dumnezeirea şi Omenirea lui Hristos, despre naşterea Sa mai presus de fire omenească, despre faptul că Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat Care până şi după Întrupare rămâne pururea de o fiinţă cu Tatăl şi Duhul Sfânt.

Bibleistul rus Mihail Posnov (1873-1931) vede în mişcările iconoclaste şi motive ce îşi au originea în păgânismul grecesc: „În Grecia, bineînţeles, vorbim despre alt ceva: zeii olimpici antropomorfi erau întruchipaţi cu multă plăcere de către pictori, şi în general, arta elină servea religia grecilor. Însă prin aceasta arta grecească s-a compromis pe mult timp în ochii creştinilor. [Pentru ei] Folosirea artei elene în scopuri creştine părea revenire la păgânism”[7]. Această atitudine putea izvorî doar din necunoaşterea, sau cunoaşterea superficială a învăţăturii Bisericii despre Hristos.

Astfel arianul Eusebie al Cezareei scrie despre icoana al lui Hristos că fiecare creştin trebuie să-L poarte pe Hristos în suflet: „Natura Dumnezeiască nu poate fi închipuită în imagine, însă noi suntem învăţaţi că şi trupul Lui este dizolvat de slava Dumnezeirii, şi ceea ce este muritor e înghiţit de viaţă… Deci, cine este în stare să înfăţişeze cu nişte vopsele şi umbre moarte şi neînsufleţite lumina izvorâtoare de raze strălucitoare ale demnităţii Sale?”[8] Cunoaştem şi o istorie din viaţa Sf. Epifanie al Ciprului, care a văzut într-o biserică din Palestina o pânză ce conţinea o icoană brodată. Chiar dacă nu se afla în eparhia sa, Sf. Epifanie, alergând spre amvon, a sfâşiat această catapeteasmă, şi a dat-o pentru acoperirea sicriului unui sărac, iar bisericii i-a dăruit o altă bucată de pânză.[9]

Ne permitem, totuşi, să constatăm că în unele cazuri atitudinile iconoclaste erau cauzate şi de faptul că învăţătura Bisericii încă nu era definită în termenii pe care îi cunoaştem, şi sunt cunoscute cazuri când unii iconoclaşti îşi schimbau părerile după ce studiau mai profund dogmele Biericii. Erau şi cazuri când, de dragul unor privilegii, iconoclaştii luau partea iconodulilor, dar pe ascuns continuau prigonirea icoanelor.  Adesea prigonirea închinării în faţa icoanelor izvora din râvnă excesivă şi fanatism religios. Cunoaştem cazul episcopului Seren de Marsilia (s. 6), care, observând venerarea icoanelor ce i s-a părut excesivă şi nesăbuită, a scos icoanele din biserică şi le-a aruncat. Episcopul de Roma Grigore cel Mare a lăudat râvna lui Seren, însă a calificat-o drept neînţeleaptă, spunând că pentru oamenii simpli icoanele sunt ca nişte Scripturi în imagini. Sf. Grigore a solicitat ca Seren să restabilească icoanele şi să explice păstoriţilor care a fost cauza acţiunilor sale şi cum se cuvine să se dea cinste [adevărată] imaginilor sacre.[10]

Nu putem să respingem şi faptul că a existat venerarea incorectă a sfintelor icoane în popor. Cunoaştem excese în zelul creştinilor care aveau cunoştinţe foarte limitate şi superficiale despre învăţătura Bisericii pe de o parte, şi amintiri încă vii despre datinile păgâne, pe de altă parte. Cunoscutul teolog Protoiereul A. Şmeman citează şi asemenea cazuri: „În masele [poporului] cinstirea icoanelor uneori se intersecta cu superstiţii grosolane… A apărut obiceiul de a lua icoane drept naşi la botezul copiilor, de a amesteca în vinul euharistic vopselele ce se rodeau de pe icoane, de a pune Împărtăşania pe icoană, pentru a o primi din mâinile sfinţilor, etc… În alte cuvinte, cu cinstirea icoanelor se întâmplau lucrurile care mai înainte s-au întâmplat şi în cazul cultului sfinţilor şi cinstirii sfintelor moaşte. Apărând pe bază hristologică corectă, ca rodul şi descoperire a Bisericii în Hristos – acestea foarte des se rup de această temelie şi devin ceva ce se dezvoltă separat, şi, prin urmare, cad înapoi în păgânism”[11].

Fără îndoială, asemenea cazuri erau izolate, iar relatarea despre ele venea adesea din partea  iconoclaştilor, de aceea, nu putem să ne expunem cu certitudine despre autenticitatea lor. Totodată, chiar şi dacă au existat asemenea practici necreştine şi străine învăţăturii Ortodoxe, acestea puteau fi înlăturate prin măsuri ferme din partea episcopilor şi preoţilor. Totuşi, extremismul religios, dar şi interesele politice, au constituit premize pentru convocarea sinodului iconoclast din 754. Nu trebuie să uităm şi despre răspândirea islamului din acele secole. Căutând viaţă paşnică cu musulmanii, autorităţile statului încercau să ajungă la consens în chestiuni religioase, un punct cardinal în care era şi venerarea sfintelor icoane.

Preot Constantin Cojocaru, http://preotconstantincojocaru.blogspot.com/

 


[1] А. Карташев. Вселенские Соборы. Holy Trinity Orthodox School. „Православие и современность. Электронная библиотека.”p.333
[2] Ampulele de la Monza din cea mai mare colecţie a ampulelor pelerinilor din Evul Mediu Timpuriu, sau nişte flacoane mici, menite pentru păstrarea untdelemnului sfinţit din locurile de pelerinaj din Ţara Sfântă, [conţinând imagini] cu Iisus, confecţionate în Palestina, probabil în secolele cinci-începutul secolului şapte (conform Wikipedia http://en.wikipedia.org/wiki/Monza_ampullae)
[3] Л. Успенский. Богословие Иконы Православной Церкви, p. 78
[4] А. Дворкин. Очерки по истории Вселенской Православной Церкви, p. 196
[5] Л. Успенский. Богословие Иконы Православной Церкви p. 81-82
[6] Ibid.idem, 84
[7] М. Э. Поснов. История Христианской Церкви. Holy Trinity Orthodox School 2002, p. 275
[8] А. В. Карташев. Вселенские Соборы. p. 333
[9] А. Дворкин. Очерки по истории Вселенской Православной Церквиp. 196
[10] А. Карташев. Вселенские Соборы, p. 333

[11] Александр Дворкин. Очерки по истории Вселенской Православной Церкви, p. 197, cu referire: Прот. А. Шмеман, Исторический путь Православия. М., 1993, p. 248—249;

 

223057.p

Contact Form Powered By : XYZScripts.com