Header image

Popa şi Mercedesul

9:55, marți, 1 octombrie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , , , ,

– Ia te uită! Popa merge cu Mercedesul. Bine o mai duc popii ăştia! Prostesc lumea, se distrează noaptea prin karaoke, umblă cu Mercedesuri! Da’ la biserică vorbesc de sărăcie, de neiubirea de arginţi! Făţarnicii!

Nu o singură dată am auzit asemenea cuvinte. Poate, într-o oarecare măsură, sunt justificate. Dar, am să vă spun o istorie…

Părintele despre care vreau să vă povestesc are două case, are Mercedes, şi uşor poate deveni centrul atenţiei şi bârfei de genul celei arătate mai sus. Dar…

S-a căsătorit când avea 19 ani, din dragoste pură ca lacrima. Erau ambii studenţi în anul trei la Facultatea de Limbi Străine. Când s-a născut fiica mai mare erau deja în anul patru. Tatăl a îmbinat studiile cu munca. Nu s-a ferit de lucru, a muncit mereu, numai să aibă cu ce să-şi crească copilul şi să-şi asigure tânăra familie. A muncit prin piaţa centrală, vânzând îngheţată, ceai, apoi a muncit profesor de engleză la o Şcoală Polivalentă Profesională. Seara făcea meditaţii de engleză la domiciliu, aducându-le copiilor lumina cunoştinţei şi speranţa unui viitor dotat – aşa cum o doreau părinţii micilor învăţăcei.

Între timp, fetiţa creştea la bunei, pentru că mama şi tata erau studenţi şi munceau, de aceea, veneau acasă noaptea târziu.

După facultate cei dou au activat ca tineri specialişti, predând limbile străine la diferite universităţi şi traducând pentru diferite agenţii de traduceri. Nu aveau casa lor proprie, locuiau la gazdă. Fetiţa deja era cu ei, mergea la grădiniţă şi visa – împreună cu părinţii – la o căsuţă, „măcar iată aşa de micuţă, dar a noastră să fie!”.
Au văzut într-o zi un anunţ, se vindea o casă în suburbie, preţul era foarte mic, dar nici aceşti bani nu-i aveau. S-au sfătuit cu părinţii şi au primit asigurarea că vor fi susţinuţi. Deci, au mers de au văzut „căsuţa de vis”.

Căsuţa stătuse vreo 10 ani nelocuită, se afla într-un sat fără drum, grădiniţă, şcoală, farmacie, magazin. Cea mai apropiată staţie de autobuz era la 3 kilometri distanţă. Dar aceasta nu i-a oprit pe tineri. Au cumpărat-o cu ajutorul părinţilor.

Ani la rând au mers cu bicicleta până în satul vecin, unde luau autobusul şi se deplasau spre capitală. Iarna şi vara, în soare şi ploaie, în vânt şi viscol, făceau naveta împreună cu fetiţa, care mergea la grădiniţă, apoi la şcoală. Greutăţile nu-i speriau, au muncit cu insistenţă.

Cu timpul, au cumpărat o Lada veche. Puteau merge cu ea numai atunci când drumul era uscat sau îngheţat, iar dacă ploua sau era viscol mare, nu puteau să o scoată din ogradă. Aceasta nu-i oprea, mereu s-au deplasat spre oraş şi au muncit – dar cum altfel? Fetiţa mergea cu ei dimineaţa, cu maşina, iar la amiază venea acasă, pe jos, indiferent dacă ploua sau ningea. Iar întorcându-se de la muncă, părinţii se bucurau mult, când vedeau luminiţa aprinsă în căsuţă – deşi în jur totul era cuprins de beznă, pentru că nu prea se găseau oameni curajoşi, dornici de a locui în acel cătun, în condiţii spartane.

Credinţa i-a ţinut, familia tot timpul a mers la biserica din satul vecin. Tăticul chiar a fost invitat să cânte în strană.
A trecut ceva timp, şi părintele paroh i-a dat binecuvântare să meargă la teologie. Tânărul a făcut studiile, le-a absolvit, dar continua să muncească la oraş. Deja aveau o altă maşină – era nespus de greu fără automobil în acea depărtare de civilizaţie.

Într-o zi părintele paroh l-a trimis pe tânărul teolog la Vladâca, cu recomandarea de hirotonisire. Din pronia lui Dumnezeu, cu uşurinţă a trecut comisiile, deşi era abia în anul doi de studii la teologie.
Acum e preot, slujeşte în acea parohie, alături de duhovnicul său, părintele paroh. Dar nu a încetat să muncească şi la oraş. În timpul săptămânii face traduceri, iar de sărbători şi duminicile slujeşte în sat.

Între timp, Dumnezeu a trimis familiei încă doi copii. Acum casa e plină de oameni, strigăte, râsete, plâns, împăcare, zâmbete, îmbrăţişări… Maşina cea veche se tot defecta, şi părintele nostru a decis să ia ceva de nădejde. Prietenii l-au sfătuit să ia un Mercedes. Nu avea prea mulţi bani, de aceea, a luat o maşină de 25 ani, că „Mercedesul tot Mercedes rămâne”, îi spuneau prietenii.

Tot prietenii l-au sfătuit să ia un credit şi să cumpere o casă în satul cel mare, unde slujeşte. Familia a pus în gaj căsuţa cea veche şi şi-a asumat povara creditului. Acum au două case. Nu locuiesc în cea nouă – ea e nefinisată şi necesită încă foarte multă muncă şi investiţii, însă toate finanţele sunt îndreptate spre achitarea creditului.

Drumurile lungi şi frigurile şi-au lăsat amprenta asupra sănătăţii celui mai firav membru al familiei – fetiţei. Ea s-a îmbolnăvit grav şi necesită tratament costisitor. Familia se vede nevoită să vândă ambele case – chiar dacă ele sunt „îngheţate” de credit.

Mercedesul le este de mare ajutor, pentru că acum ca niciodată sunt nevoiţi să facă naveta….

Lumea nu cunoaşte aceste detalii, ci vede doar Mercedesul. Alb. Frumos. Şi pe popa la volan…

pr. Constantin Cojocaru
sursa preotconstantincojocaru.blogspot.com

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com