Postul nu este lăsat să omoare omul - Portalul "Moldova Ortodoxă" | Portalul "Moldova Ortodoxă"
Header image

Postul nu este lăsat să omoare omul

Unii nu postesc deloc, alţii postesc o săptămână sau câteva zile, iar alţii, o săptămână la început şi o săptămână la sfârşit. Fiecare îşi va lua plata după ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai şi încurcă în înţelegerea postului. Unii postesc ajunând mai ales vinerea – şi e foarte bine. Pentru că postul şi ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlăuntru să se repare – această “uzină” care suntem noi înşine şi care merge aşa, ca un automat: de pildă, nu ne dăm seama când se transformă pâinea în energie. Şi când postim, se bucură tot lăuntrul nostru, ne spune “mersi”, pentru că se reface aievea. Aşadar, cine ţine post cu regularitate îşi face el însuşi foarte mult bine.

Este la câte unii această panică: “Dacă nu mănânc, mor, ameţesc!” Nu-i adevărat. Postul armonizează şi înviorează tot lăuntrul nostru. Postul creştin, supravegheat şi ţinut cu înţelepciune, este recomandat de sfinţii Părinţi, iar unii din ei aveau studii de medicină înaltă şi ei urmăreau să ne facă nouă bine, nu să ne chinuiască. Aşa că toate au fost rânduite cu foarte multă luciditate şi pricepere.

Postul trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăgună şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevărat, atunci când posteşte această aparatură fizică, iar sufletul se revoltă. Nu aşa! Dumnezeu vrea ca totul să fie global, armonios; să postească şi trupul, dar să postească şi sufletul, şi atunci e postul cu adevărat binefăcător. Să se bucure şi cele dinlăuntru şi să nu se revolte gura şi limba că le-am pus la post.

Fraţi creştini, aş vrea să rămâneţi măcar cu două gânduri şi anume: un post cumpătat; şi după un post aspru, să mâncaţi puţin. Unii postesc toată ziua, ajunează, şi seara mănâncă cât ar fi mâncat toată ziua şi apoi toată noaptea le este rău. Este şi un cuvânt în popor: “Crăciunul sătulului, Paştele fudulului” – adică acum se taie bieţii porci şi mâncăm şi ne îmbuibăm cu toate după post, mâncăm pentru tot postul cu un fel de răzbunare şi ne vătămăm trupul (…). E nevoie de post cu adevărat, fraţi creştini.

Dar un post aspru se împleteşte cu rugăciunea şi cu meditaţia, şi mai ales să-ţi postească şi gura în timpul postului. Sunt oameni care fac din această râvnă a postului un ideal. Şi ferice, cu adevărat, de cei ce merg pe această cale frumoasă şi cu adevărat vrednică, calea postului! Numai să fie dusă cu statornicie şi răbdare, pentru că este o cale spinoasă, fraţi creştini, şi totdeauna veţi avea de suferit pe această cale. Şi sfinţii au suferit foarte mult, toţi, fără nici o excepţie. Iar dacă cineva ajunge la vârful faptelor bune şi apoi se ademeneşte şi cade, căderea lui e mare, pentru că îi tulbură pe toţi. Sfântul Timotei ştia că are nevoie de un frâu pentru tinereţea lui – căci tinereţea aceasta de multe ori se preface într-un fel de flacără şi cuprinde totul în jur. De aceea, sfântul Timotei se îngrădea din toate părţile, ca să stingă această flacără a păcatului. Şi el nu părăsea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau în altă parte, oriunde era învăţătorul său, sfântul apostol Pavel. Toţi marii sfinţi au fost bolnavi, fraţi creştini. Începând de la sfântul Pavel, care avea mereu nevoie de sfântul Luca, sau sfântul Ioan Gură de Aur care vomita mereu şi nu putea mânca niciodată cu altcineva la masă, din pricina acestei slăbiciuni… sfântul Nicolae care avea picioarele rănite şi umflate, de la minele de plumb din Asia Mică, unde a fost deportat…

Toţi sfinţii, fără excepţie, au primit suferinţă în trupul lor, ca pe un ghimpe care îi ajuta să fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinţe. Iisus însuşi a suit acest drum al suferinţei, a călătorit pe drumul Crucii şi picioarele Lui au netezit asprimea căii, au făcut-o mai lesnicioasă celor ce vor merge după El.

Ţineţi seama de toate acestea, fraţi creştini. Luaţi-vă în serios propria viaţă, pentru că o dată îi este dat omului să trăiască şi după moarte vine judecata – spune sfântul Pavel. Dacă noi vorbim numai despre aceste lucruri şi le lăudăm cu gura, dar nu le facem, e ca şi cum am vedea în vitrina unui magazin o mâncare foarte bună, dar nu o putem lua, pentru că este un geam între noi. Aşa este şi cu această ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Să facem, fraţi creştini. Dumnezeu să ne ajute să facem, şi negreşit, ne vom bucura de roadele şi sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e înainte de toate, înfrânare, fraţi creştini. Pentru că dacă nu mănânci de dulce, dar mănânci de post mai mult decât trebuie şi mănânci şi o mâncare foarte bine gătită, acela nu mai este post.

Noi astăzi nici nu mai băgăm în seamă poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispreţ grozav faţă de poruncile Lui, fără îndoială că vom fi aspru judecaţi. Noi, cei de azi, ne-am obrăznicit, suntem “evoluaţi”…

În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Postul n-are nici o valoare când ai necaz pe cineva şi nu te poţi împăca cu el. Poţi să mori de foame, nu are nici un rost postul tău, până când nu te împaci cu celălalt. Dar nu aşa, o împăcare de politeţe, ci iertare din inimă. Nu aşa, că “da, eu n-am nimic cu nimeni”. Asta nu e iertare. Să vă iertaţi unul pe altul din toată inima, numai atunci postul va fi cu adevărat de folos. Unii nu-şi vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor… Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit şi dincolo îi aşteaptă acest foc cumplit al conştiinţei vinovate.

Nu vă temeţi de post. Postul nu e lăsat să omoare omul, ci să potolească patimile din noi. Dacă eşti bolnav şi posteşti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Şi dimpotrivă, dacă mănânci prea bine, poţi fi oricât de sănătos, îndată te distrugi. Şi apoi să nu uitaţi că postul nu înseamnă numai post de mâncare, ci să te abţii de la tot ceea ce simţi că nu-ţi este de folos: de la o plăcere vinovată, de la un roman nepotrivit.

În comunităţile în care trăim, când pleacă unul afară, toţi ceilalţi tabăra pe el şi îi spun toate greşelile şi uită că, oricât de rău ar fi cineva, are şi nişte lucruri bune. Dar se uită acest amănunt şi se spun numai cele rele. Şi greşim osândind pe altul, şi spurcăm postul nostru cu acest păcat, şi ne adunăm păcate grele în faţa lui Dumnezeu. Pentru că atunci când judeci pe altul, intri cu obrăznicie în drepturile lui Dumnezeu, El e judecătorul. “Cine eşti tu, să judeci slugă străină?” Ce folos că nu mănânci carne, dar mănânci cinstea fratelui tău? Sau dai averea la săraci, dar tu eşti plin de ură?

Să avem grijă, aşa cum v-am spus, să postim şi cu limba, fraţi creştini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greşeli de neiertat. Sfântul Iacov spune aşa: “Cine-şi păzeşte limba şi nu spune lucruri greşite, acela e bărbat desăvârşit”. Mare e războiul purtat de limbă – limba aceasta cu care vorbesc şi eu acum. Şi apoi nu uitaţi că vom da seama de orice cuvânt deşert – aşa ne avertizează Mântuitorul. E cumplit: vom fi puşi în faţă cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfinţii Părinţi că limbă are două garduri în faţă, ca s-o poţi stăpâni: dinţii şi buzele. Când spune prostii, muşc-o în aşa fel încât să curgă sânge. Pedepseşte-ţi limba, ca să scapi tu de pedeapsa cea veşnică. Ar trebui să ne controlăm fiecare cuvânt pe care-l spunem, pentru că fiecare are rostul lui în viaţa noastră sau în viaţa altora. Nu-ţi învinui numai limba, ca şi cum ea ar merge fără cap şi fără minte… S-o strunim noi, să-i poruncim noi ce să spună, nu să ne scuzăm că “am scăpat din vedere ceea ce am spus”, nu daţi vina numai pe limbă. Încă o dată, nu uitaţi că postul este şi al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitaţi îndemnul:. “Cuvântul vostru să fie dres, cu sare.. .”. Aşa că aveţi grijă la capitolul “bârfă”. La noi, aşa se procedează. Când lipseşte cineva din birou, chiar pentru o clipă, în urmă e anulat cu totul de ceilalţi, nu mai e bun decât de scuipat când se întoarce… Să nu fie, fraţi creştini.

Marile călătorii sunt întotdeauna cele interioare. Pentru că în călătoriile exterioare, în timpul nostru, sunt foarte multe înlesniri – de pildă putem merge foarte comod şi putem parcurge drumuri mari într-un interval de timp foarte scurt. Sunt însă călătorii interioare în care avem de luptat cu noi înşine, aşa cum, de pildă, în Athos, ca să mergi de la o mănăstire la alta, te strecori pe nişte cărărui şi cărăruile astea au de o parte şi de alta nişte arbuşti mici, cu foarte mulţi spini – şi dacă mai şi plouă, pe de o parte te udă ploaia sau rouăa, iar pe de altă parte te zgârie spinii care te întâmpină pe toate cărăruile acestea înguste. La Athos nu prea călătorim, însă călătorim cu toţii pe o cale foarte îngustă, plină de spini, cu piedici de tot felul. Să ne gândim câte piedici avem când vrem să facem o faptă bună, câte târguieli nu facem noi cu noi înşine, când vrem să facem o milostenie: cât îi dăm? Mai puţin, că avem şi noi nevoie… Sau cât trebuie să ne luptăm ca să ne stăpânim de la nişte patimi! Cât de greu ne vine să ne hotărâm la această călătorie, fără să stăm pe loc, ci să mergem numai înainte! De aceea spun că marile călătorii sunt cele interioare – mai ales aceste târguieli cu noi înşine, pentru fapta cea bună.

Această rânduială a postului este tot o călătorie pentru fiecare din noi, un timp de luptă cu noi înşine. Pentru că cea mai cumplită luptă este cu noi înşine, nu cu alţii, fraţi creştini. Noi pe altul îl biruim repede sau îl înlăturăm, mai ales dacă suntem mai voinici – îl desfiinţăm repede pe duşmanul nostru, însă cu noi înşine suntem tare delicaţi, ne este tare milă de noi şi găsim toate argumentele ca să ne cruţăm pe noi înşine. Postul este lăsat ca o arenă în care trebuie să ne luptăm cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu răutatea din noi – şi e foarte greu să te biruieşti pe tine însuţi.

Şi într-o asemenea călătorie lăuntrică, ne este absolut de trebuinţă o faptă bună care, dacă o împlinim, este egală cu eliberarea noastră lăuntrică: adică să ne iertăm unii pe alţii. Pentru că în această călătorie spre înviere, avem noi înşine nevoie de multă iertare de la Dumnezeu. Şi dacă nu iertăm, nici nouă nu ni se iartă şi vai de sufletul nostru! Ne merg toate împotrivă, chiar dacă ni se pare că mergem pe drumul cel bun; vai de sufletul nostru, dacă nu ne iartă şi pe noi Dumnezeu! Când ştii că şeful tău e supărat pe tine şi urmează să te sancţioneze, te temi şi cauţi să faci tot ce poţi, ca să te ierte şi să te pui bine cu el. Dar marele Stăpân al universului, când îl ştim supărat pe noi, la cine putem mijloci să ne ierte? Iar condiţia iertării Lui, e să iertăm şi noi. Este condiţia pe care acest mare Stăpân o pune pentru fiecare dintre noi: “iertaţi şi vi se iartă”; “nu iertaţi, nu vi se iartă”. Aceasta este problema iertării – foarte grea de multe ori, dar şi foarte luminoasă, pentru că ea ne ajută la sporul cel duhovnicesc şi “ne pune bine” cu acest mare şi bun Stăpân al universului întreg. Ierţi – ţi se iartă.

Orice trudă pentru luminare şi mântuire presupune această condiţie a păcii interioare. Căci asta înseamnă iertarea: pacea ta. Şi nici nu se poate face rugăciune cu ciudă. Când te chinuie gândul că celălalt ţi-a făcut rău, n-ai linişte în suflet şi nu te poţi ruga. Praful acesta care ustură şi doare, ştergeţi-l de pe suflet şi aruncaţi-l la câini… iertaţi, fraţilor, ca să puteţi veni aici la rugăciune cu inimă deschisă şi să vă întoarceţi acasă cu pace în suflet. Şi nu aşteptaţi să vă ceară celălalt iertare. Nu, începeţi prin a cere dumneavoastră iertare, pentru că este imposibil ca, oricât ar fi şi celălalt de vinovat, să nu aveţi şi dumneavoastră o vină cât de mica… e imposibil…

Părintele Sofian duhovnicul, bătrânul cel frumos. Editura Bizantină, București 2012

Contact Form Powered By : XYZScripts.com