Header image

Prinos credinţei strămoşeşti şi plaiului natal

23:08, vineri, 19 februarie, 2016 | Cuvinte-cheie: , , ,

Imaginea maiestuoasă a bisericii din satul Ţâpşelti îmi stăruie şi acum în memorie aşa cum arăta ea în copilărie şi adolescenţă: înaltă, de nezdruncinat, vizibilă din toate părţile, misterioasă măcar şi prin faptul că era înconjurată de cruci şi troiţe a căror istorie îmi păreau la fel de vechi ca şi edificiile din Grecia antică, pe care le ştiam din manuale.

Aşa-mi părea, aşa-mi pare şi acum biserica din satul „de peste iezătură” sau „de peste iaz”, satul fiind Ţâpleşti, iar iazul fiind râul Cubolta, poate cel mai de seamă afluent al Răutului, însuşi Răutul vărsându-şi apele în cel mai mare râu din părţile noastre, numit corect, la orele de geografie, fluviul Nistru.

Şi mai era ceva la mijloc. În satul „de peste iaz”, la Ţâpleşti, locuia sora mai mare a mamei noastre, Ileana, Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în pace. Născută ca şi mama, în familia Prisăcaru din satul Cubolta al boierilor Leonard şi al lui Pan Halippa, nana Mărioara, Dumnezeu să o ierte şi s-o odihnească în pace, era, fără doar şi poate, cea mai frumoasă din mătuşile noastre, şi cea mai înţeleaptă, şi cea mai bună la inimă – cel puţin cu noi, „droaia”- mulţimea de nepoţi de la sora din Putineşti. Şi mai era nana Mărioara, desigur, o enoriaşă pilduitoare a bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, din Ţâpleşti. Bunătatea creştinească ieşită din comun a mătuşii noastre se învedera cu deosebire la sărbătorile creştine: la Crăciun, la Paşti, la Duminica Mare, de hramul satului… Când veneam, bunăoară, la nana Mărioara şi la nanu’ Ion Burduhosu din Ţâplşeşti, de Crăciun, ea mai întâi îndelung ne mângâia şi ne jelea că suntem mulţi şi necăjiţi, apoi ne asculta colindele, ca pe urmă să ne zică să spunem şi câte o poezie sau o poveste, apoi ne dădea colaci, covrigi, bomboane, copeici – şi galbene, şi albe. Ne dădea apoi să mâncăm pe săturate borş scăzut, răcituri, sarmale, alte atâtea bunătăţi… Iar înainte de a merge acasă, îi spunea lui nanu’ Ion să urce în pod să ne aducă „stafide”. Erau, de fapt, struguri de viţă-de-vie, uscaţi pe nişte sârme sau aţe în pod, dar nana Mărioara ne insufla că acestea sunt stafide, chiar poame de-acelea de care a mâncat Însuşi Iisus Hristos şi iată aşa ne apropia şi mai mult scumpa noastră nană de Mântuitorul nostru cel ce îndurase atâta pentru nesăbuinţa şi răutatea oamenilor. Peste ani, oriunde vedeam, prin bisericile ortodoxe, icoane cu chipul lui Iisus Hristos, îmi aminteam, cu emoţie dar şi cu mândrie, că nu numai m-am bucurat de naşterea Lui şi nu am plâns numai de  răstignirea Lui, ca să mă bucur din nou la Învierea Sa, dar şi că, aidoma Fiului Domnului, am mâncat în copilărie, stafide – şi nu în Palestina, ci acasă, adică în „satul de peste iaz”, la Ţâpleşti…

Aceste gânduri luminoase mi-au venit citind, recent, manuscrisul cărţii ”Ţâpleşti. File din istoria satului şi a bisericii”, de părintele protoiereu Ioan Lisnic, paroh al bisericii „Sf. Nicolae” din satul meu natal, Putineşti, situat „peste iaz” de Ţâpleşti, la mijloc de drum între Floreşti şi Bălţi, nu departe de şoseaua Bălţi – Soroca.  E o carte modestă ca volum, dar atât de valoroasă şi trebuincioasă oamenilor noştri, tinerilor noştri, în primul rând, care trebuie să ştie şi să se bucure că au o credinţă veche-străveche şi neclintită de vitregiile timpului şi a orânduielilor. Şi că drept dovadă a acestei vechimi ne stau, în primul rând, locaşurile sfinte fără de care nu există în Basarabia, ca şi în întregul spaţiu românesc şi chiar pan-ortodox, aşezare omenească.

Aflăm din cartea pr. Ioan Lisnic că prima biserică la Ţâpleşti a fost înălţată, din lemn, mai ales prin jertfa parohienilor, în anul 1785, aşadar, cu mult înainte de anexarea la Rusia a teritoriului dintre Prut şi Nistru. De la început a avut hramul „Naşterea Maicii Domnului”, păstrat de ţâpleşteni cu pioşenie până în prezent. În deceniile următoare, biserica a cunoscut câteva reparaţii capitale, şi acestea făcute cu jertfa şi munca zeloasă a poporenilor. În anii 1905-1907, la Ţâpleşti s-a zidit o frumoasă biserică din piatră – este, de fapt, cea în care merg să se închine sătenii şi în ziua de astăzi. În toamna anului 1927, parohia Ţâpleşti a fost vizitată de PS Episcopul Visarion Puiu (1879-1964), ajuns mai târziu Mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române în exil. Nimeni nu putea bănui pe atunci că la vreo trei decenii şi jumătate biserica şi slujitorii ei erau să fie supuşi unor grele încercări, ba chiar unor prigoane aidoma celor îndurate de primii creştini la începutul anilor de după Hristos. De altminteri, autorul cărţii, pr. I. Lisnic, prezintă lista clericilor şi a sătenilor ce au avut de suferit de pe urma schimbării regimurilor, printre ei fiind şi părintele Alexandru Daşcheev, respectat şi iubit de credincioşii din Putineşti şi din satele din jur, inclusiv din Ţâpleşti, căci ţinea rânduiala creştină cu multă pioşenie, cultivând aceste sentimente şi enoriaşilor săi. În 1959 biserica din Ţâplţeşti a fost închisă, cea de la Tâplițești fusese închisă și devastată cu mult mai inainte, fiind transformată într-un fel de muzeu. Aşa ceva pare incredibil, inadmisibil, sălbatic… – astăzi,  pentru generaţiile tinere. Dar ce ar fi de spus dacă alte lăcaşuri sfinte pe atunci, în primele decenii de după război, au fost transformate în depozite, în „cluburi” („discoteci”!), în grajduri de vite sau chiar au fost distruse până în temelie?!…

Însă mare e Puterea lui Dumnezeu şi iată că în anul 1990 biserica din Ţâpleşti, după renovări prin jertfa credincioşilor, a fost din nou sfinţită…

Astăzi ţâpleştenii vin să se închine Domnului ascultând vorba blândă şi înţeleaptă a părintelui Nicolae Lisnic, dânsul fiind fratele autorului cărţii de faţă, ambii făcând parte dintr-o vrednică dinastie de preoţi basarabeni…

Cine va lua în mână această carte, va rămâne impresionat nu numai de captivanta înşiruire a faptelor, dar şi de imaginile cu caracter istoric ce încununează lucrarea – documente culese prin arhive de părintele Ioan Lisnic. Dar, mai presus de toate, cititorii vor avea bucuria de a se îmbogăţi sufleteşte atât datorită informaţiilor adunate de autor, cât şi de felul cum rânduieşte dânsul cuvintele în această povestire a unui sat şi a lăcaşului său sfânt. Nu e greu să se observe meşteşugul potrivirii cuvintelor de către pr. Ioan Lisnic. Atrage atenţia cititorului şi cumpătarea cu care autorul ne prezintă perindarea anilor de-a lungul a vrei trei secole: lăudând zelos ce e pe plac Domnului şi cu măsură mustrând greşelile, rătăcirile, pornirile rele. Nimic de mirare, căci pr. Ioan Lisnic nu este un novice în ale scrisului şi, mai având, se vede, acest har întărit de la Domnul Dumnezeu, a pus deja, la dispoziţia credincioşilor, dar şi celor curioşi de a afla Adevărul, patru cărţi folositoare şi dăruitoare de lumină. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să-i dăruiască autorului multă sănătate şi noi scrieri prin care să aducă bucurii în sufletele credincioşilor, aducând astfel binemeritatul prinos credinţei noastre strămoşeşti şi celor care au apărat pământul stropit de ostaşii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, limba românească, natura-mamă, vrednicia moştenită de la înaintaşi, alte bunuri datorită cărora astăzi suntem în rând cu alte seminţii binecuvântate de Cel de Sus.

Vlad POHILĂ,

publicist, traducător,

membru în Uniunea Scriitorilor din Moldova

Untitled-1

Contact Form Powered By : XYZScripts.com