Header image

Preoţimea în suferinţă (1940-1941; 1944-1989)

23:19, joi, 28 februarie, 2013 | Cuvinte-cheie: , , , , , , , , ,

În anul 1940, ca urmare a „Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov”, semnat la 23 august 1939 între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, aceasta din urmă, ignorând şi abrogând convenţiile şi tratatele semnate în perioada interbelică, a anexat prin forţa armelor, între 28 iunie – 3 iulie 1940, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.

Anexarea acestor teritorii româneşti de către URSS a avut consecinţe dramatice pentru populaţia autohtonă şi pentru Biserica Ortodoxă.

După proclamarea RSS Moldoveneşti s-au accelerat transformările menite să schimbe modul de producţie capitalist în cel socialist. Autorităţilor sovietice nu le-a fost pe plac că în teritoriile anexate exista o Biserică puternică, cu enoriaşi profund religioşi, care opuneau rezistenţă politicii lor de sovietizare. De aceea, imediat după ocupare a fost pus în mişcare întregul sistem de stat, care a acţionat pe toate căile posibile şi prin toate mijloacele pentru distrugerea Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

De teama represaliilor regimului comunist, odată cu armata şi administraţia civilă românească, din Basarabia s-au refugiat şi administraţia bisericească, precum şi mulţi preoţi, profesorii de la Facultatea de Teologie din Chişinău, studenţii, unii călugări. Autorităţile sovietice nu s-au grăbit să susţină restaurarea autorităţii Patriarhiei Moscovei asupra noului teritoriu ocupat, dar s-au grăbit să impună, de la bun început, regimul aplicat cultelor religioase în Uniunea Sovietică, unde Biserica era separată de stat. Faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia a fost aplicată aceeaşi politică a ateismului militant ca şi în întreg statul sovietic. Ea a fost supusă unui control sistematic şi unei presiuni permanente din partea tuturor organelor de stat, inclusiv a celor de securitate.

Abia în decembrie 1940 în fruntea Bisericii Ortodoxe din Basarabia a fost numit provizoriu episcopul Alexie de Tula. După toată probabilitatea ierarhul rus a făcut o vizită neoficială în Basarabia încă în septembrie 1940. La 3 decembrie 1940 el a primit o foaie de deplasare emisă de cancelaria Patriarhiei Moscovei prin care era trimis la Chişinău, pe un termen de 6 luni, în calitate de „Administrator al comunităţilor ortodoxe din Eparhiile Chişinău, Bălţi, Ismail şi Cernăuţi”. Activitatea ierarhului rus s-a redus, în special, la viaţa liturgică. După expirarea termenului de 6 luni, la 12 mai 1941 episcopul Alexie Sergheev a fost numit titular şi avansat la rangul de arhiepiscop cu titlul „al Chişinăului şi Basarabiei”.

O mare preocupare a autorităţilor bolşevice în perioada de ocupaţie 1940-1941, a fost închiderea cu orice scop a cât mai multe locaşuri de cult.

O soartă grea au avut-o în timpul primei ocupaţii sovietice şi slujitorii altarului. Conform unor calcule, din cei 1042 de preoţi basarabeni, 597 s-au refugiat peste Prut. Cei rămaşi au fost puşi la mari încercări. Ei au fost alungaţi din casele parohiale, le-a fost sechestrată recolta de pe pământurile bisericeşti şi au fost permanent expuşi unei presiuni greu de suportat. Erau numiţi duşmani ai „norodului muncitor”, erau puşi, intenţionat, la munci grele, necorespunzătoare cu situaţia lor socială, pentru a fi discreditaţi în faţa credincioşilor, erau insultaţi în timpul oficierii sfintelor slujbe, erau impuşi să plătească impozite mari etc. Unii preoţi au fost arestaţi, torturaţi, iar apoi bestial executaţi. Alţii au fost deportaţi în regiunile siberiene ale imperiului sovietic, iar alţii au dispărut fără urmă. Numărul slujitorilor altarului care au devenit victime ale regimului comunist în 1940-1941 se ridică la aproximativ 100 de persoane. Deşi autorităţile bolşevice încercau să-i convingă pe unii preoţi să se lase de misiunea lor, marea majoritate a preoţilor rămaşi în parohii şi-au îndeplinit cu demnitate misiunea lor preoţească, înfruntând prigoana ateistă şi antinaţională, precum şi ameninţările cu deportările în Siberia şi chiar moartea.

Faţă de preoţi autorităţile sovietice au folosit o politică de intimidare şi de forţă. Dar bolşevicii nu puteau deporta şi extermina întreaga populaţie creştină. Basarabeni trebuiau, cu voie sau fără voie, să devină adevăraţi cetăţeni ai statului sovietic ateist. Astfel, în perioada de ocupaţie sovietică 1940-1941, Biserica a fost supusă şi unui intens atac al propagandei bolşevice antibisericeşti. În scopul realizării programului lor ateist, autorităţile bolşevice au folosit toate mijloacele posibile: întruniri şi conferinţe în teritoriu, presa şi radioul etc. În mod intenţionat în zilele de duminică şi în sărbători oamenii erau scoşi la şosea, la plug şi la alte munci, numai pentru a nu se putea duce la Biserică. Intelectualii erau ameninţaţi că îşi vor pierde locul de muncă. Pentru ca propaganda lor să aibă efectul dorit, comuniştii au luat măsuri ca să-i izoleze pe preoţi. Acestora le era interzis să predice, chiar în biserică. Se interzicea orice acţiune religioasă în afara bisericii şi a curţii ei. Nu se permitea preoţilor să poarte în public costumul preoţesc. Preoţii au fost alungaţi din şcoală şi predarea religiei a fost exclusă din programa şcolară. La începutul anului şcolar, toate icoanele din instituţiile de învăţămînt au fost scoase, iar elevii obligaţi să lepede cruciuliţele de la gât. Dar marea majoritate a populaţiei basarabene nu s-a lăsat ademenită de propaganda comunistă, ci a rămas ferm ataşată Bisericii, pe care au sprijinit-o şi au frecventat-o în timpul ocupaţiei bolşevice ca şi mai înainte. Credincioşii s-au împotrivit noilor forme de viaţă antibisericească, ce voiau să le introducă bolşevicii. Calvarul a durat un an, dar el s-a repetat începînd cu anul 1944.

În 1944, odată cu retragerea armatei române din Basarabia, s-au refugiat de acolo, de teama puterii sovietice, cea mai mare parte a clerului de mir şi doar o mică parte din călugări. Dintre clericii rămaşi, primii care au căzut jertfă regimului totalitar stalinist au fost preoţii mai de vază care deţinuseră funcţii administrative în timpul administraţiei româneşti, cei care aveau studii şi cei care erau activi pe tărâm pastoral. În doar câţiva ani, aceştia au fost practic exterminaţi, fiind învinuiţi că au lucrat pentru consolidarea administraţiei româneşti în RSS Moldovenească în anii 1941-1944 şi că au desfăşurat o amplă propagandă naţionalistă antisovietică. Marea majoritate din clericii arestaţi au fost condamnaţi la privaţiune de libertate pe diferite termene, cu ispăşirea pedepsei în GULAG-urile din regiunile îndepărtate ale statului sovietic, în special în Siberia.

Activitatea clerului a fost pusă sub observaţie strictă şi permanentă: începând cu locul şi timpul săvârşirii unor slujbe sau trebuinţe religioase şi terminând cu înregistrarea enunţurilor „dubioase” din predici, din corespondenţa personală şi din discuţiile cu enoriaşii. Toate erau trecute la dosar.

Preoţii care au scăpat de arestări şi care au fost lăsaţi să slujească au avut şi ei multe de îndurat. În toată perioada sovietică au fost frecvente cazurile când preoţii mai activi erau calificaţi ca fiind fanatici religioşi, pe seama lor se acumula material compromiţător (deseori fals), erau inventate diferite acuzaţii, după care, în cel mai bun caz, ei erau opriţi de a oficia serviciile divine şi scoşi din rândul clerului, iar, în cel mai rău, ei erau arestaţi şi condamnaţi la mai mulţi ani privaţiune de libertate.

În primii ani după reinstaurarea administraţiei sovietice în Basarabia, preoţii au fost alungaţi din casele parohiale. În dosarele de arhivă sunt multe demersuri ale slujitorilor Bisericii adresate împuternicitului, prin care se cerea dreptate. În multe cazuri preoţii nici n-au mai apelat la autorităţi, căci ele nu soluţionau astfel de cazuri, ci din contra, în astfel de situaţii se străduiau să defavorizeze pe reprezentanţii Bisericii. De asemenea, clerul a fost impus la impozite exagerat de mari.

Situaţia preoţilor era dificilă şi sub alte aspecte. Din cauza politicii antibisericeşti promovate de regimul comunist, sufereau atât preoţii, cât şi familiile lor, care se aflau într-o stare permanentă de nesiguranţă atât social-economică, dar şi moral-psihologică (permanent erau într-o stare de teamă de a nu fi „demascaţi”, declaraţi „duşmani ai poporului”, judecaţi). Preoţii îşi asigurau material familia din remunerările benevole ale credincioşilor şi deşi ei plăteau tot felul de impozite, la bătrâneţe, în caz de invaliditate sau în alte cazuri, ei nu beneficiau de pensie de la stat sau de vreun alt ajutor oarecare. La fel, în cazul când unii preoţi erau excluşi din rândul clerului (astfel de cazuri erau frecvente, precum la fel de frecvente erau şi motivele neîntemeiate bisericeşte pentru care ei erau opriţi de a oficia cele sfinte), atunci ei ajungeau practic pe drumuri şi se puteau angaja doar ca muncitori necalificaţi, îndurând mari lipsuri. De asemenea, preoţii, fiind alungaţi din casele parohiale, nu aveau un loc de trai sigur, ei erau nevoiţi permanent să închirieze un anumit spaţiu locativ, iar acest lucru implica deseori mari greutăţi şi incomodităţi. Pentru ca preoţii mai buni să nu prindă rădăcini şi să nu se prea apropie sufleteşte de credincioşii unei sau altei localităţi, autorităţile sovietice cereau ierarhului de la Chişinău ca ei să fie transferaţi într-o altă parohie. Au fost cazuri când aceste transferuri i-au dus pe preoţi la deznădejde şi revoltă. Copiii preoţilor erau marginalizaţi, stigmatizaţi şi intimidaţi la şcoală, în multe cazuri ei învăţau într-o altă localitate (la bunici, de exemplu) şi ascundeau faptul că sunt copii de preoţi. Acelaşi lucru trebuiau să-l facă, dacă le reuşea, şi în cazul când doreau să facă studii superioare şi atunci când se angajau la vreun serviciu etc.

Numărul clericilor rămaşi era de câteva ori mai mic şi aceştea nu reuşeau să satisfacă toate necesităţile religioase ale credincioşilor. Această situaţie era pe placul autorităţilor sovietice şi de aceea ele au făcut totul ca în RSSM să fie criză de preoţi. Metodele au fost diverse, începând cu eliminarea celor mai buni preoţi din rândul clericilor Eparhiei Chişinăului şi terminând cu limitarea numărului de hirotoniri şi a aspiranţilor la studii teologice. Conform situaţiei de la 20 iunie 1949, în RSSM erau înregistraţi 417 clerici. În 1949 au fost hirotoniţi doar 7 preoţi, în 1950 – 5, în 1951 – 4, iar în 1952 – 2. La 15 ianuarie 1955 erau înregistraţi oficial 374 de preoţi. În 1960 numărul de preoţi s-a micşorat de la 380 la 327. În 1962 au ajuns să fie 255 de preoţi, iar în 1966 – 199.

Datorită condiţiilor foarte complicate, candidaţii la hirotonie erau aleşi dintre cântăreţii bisericeşti sau şi dintre simplii credincioşi care nu aveau studii teologice. Fiind în permanenţă persecutaţi de către stat, ei se străduiau să fie tot timpul în umbră. Activitatea lor se reducea la săvârşirea diferitor servicii divine (Taine şi ierurgii), iar ei, fiind puţini, erau foarte solicitaţi. Mulţi dintre preoţi nu predicau şi pentru că nu aveau cunoştinţele necesare, şi pentru a nu întra în conflict cu organele de stat care calificau predica ca propagandă antisovietică. Autorităţile sovietice nu au permis să fie înfiinţată în RSSM vre-o şcoală teologică care ar fi pregătit clerici, deşi autorităţile au făcut unele încercări timide.

Un fenomen aparte al situaţiei preoţilor sub regimul totalitar comunist au fost aşa-zişii „preoţi neautorizaţi”, „impostori”, adică preoţii care slujeau în locaşurile de cult neînregistrate, fără autorizaţia arhiereului de la Chişinău şi a împuternicitului. Doar un mic număr dintre aceşti preoţi au fost excluşi din cler pentru abateri grave morale şi canonice (în documentele de arhivă sunt menţionate, de asemenea, şi cazuri de „preoţi” autoproclamaţi), marea majoritate a lor au fost, însă, victime ale regimului comunist antibisericesc, de aceea nesupunerea lor trebuie calificată, de fapt, ca o formă de rezistenţă.

În „epoca de stagnare” situaţia preoţilor a rămas să fie în continuare grea. În urma unei „reformei” din 1961, făcută de Biserica Ortodoxă Rusă sub presiunea autorităţilor de stat, stăpân al bisericii a devenit epitropul, iar preotul a obţinut statutul de angajat. În cele mai multe cazuri epitropii erau numiţi de organele puterii de stat dintre oamenii lor de încredere, care puteau fi chiar necredincioşi. Aceştia fixau taxe înalte pentru serviciile religioase (şi din lăcomie şi pentru a îndepărta pe credincioşi de Biserică), nu se prea îngrijeau de  bunăstarea locaşului de cult, nu permiteau efectuarea reparaţiilor, informau organele de securitate despre persoanele care au venit la biserică, alungau pe copii şi pe tineri din biserică etc. În această situaţie, un preot sincer şi cucernic devenea un adevărat martir, care nu avea posibilitate să se opună dezordinii şi constrângerii care se manifestau chiar şi în timpul slujbelor. O simplă plângeri împotriva preotului adresată de epitrop împuternicitului ducea la pedepsirea preotului. Astfel de cazuri erau frecvente. Dacă acuzaţiile nu erau grave, preotul era transferat într-o altă parohie, mai săracă, dacă acuzaţiile erau mai grave (de exemplu, că predică sau săvârşeşte pe ascuns slujbe, că încearcă să atragă la biserică tineri etc), atunci preotul putea fi chiar exclus din cler. În multe cazuri, epitropii erau îndemnaţi să înainteze plângeri împotriva preoţilor pentru ca apoi aceştia să fie nevoiţi să dea mită împuternicitului şi chiar ierarhilor ruşi sau persoanelor din anturajul acestora.

Cu toate că situaţia preoţilor era în continuare grea, totuşi în anii ’70-’80 puţin s-a stabilizat. Numărul preoţilor a rămas în continuare mic: în 1966 erau 199 de preoţi, în 1969 – 200,  în 1985 – 218 preoţi şi 8 diaconi, la 1 ianuarie 1988 erau 230 de clerici şi 12 diaconi. Fiind puţini, preoţii erau foarte solicitaţi de credincioşi pentru săvârşirea diferitor trebuinţe, iar aceştia înţelegând că slujitorii altarului sunt într-o situaţie defavorizată  îi remunerau cu generozitate. Acest lucru a dus la aceea că situaţia materială a preoţilor care făceau parte din statele clerului Eparhiei Chişinăului s-a îmbunătăţit simţitor. Deoarece marea majoritate a parohiilor nu aveau case parohiale, iar autorităţile practicau transferarea cât mai frecventă a preoţilor (pentru a nu se apropia sufleteşte de enoriaşi), ei îşi procurau case în Chişinău sau în centrele raionale. Mulţi făceau naveta în parohii, alţii le procurau pentru a fi cât de cât asiguraţi, ei şi familiile lor.

În „epoca de stagnare” s-a înnoit considerabil componenţa clerului. În 1969 din cei 200 de preoţi 2 aveau studii superioare laice, 122 – studii medii, 77 – studii primare. Studii teologice superioare aveau 22 de preoţi, medii teologice – 59, studii teologice incomplete aveau 98 de clerici. Conform criteriului de vârstă: 29 de preoţi nu atingeau 40 de ani, 112 aveau între 40 şi 60 ani, iar 58 de preoţi aveau peste 60 de ani. În 1985, din cei 218 preoţi şi 8 diaconi: studii superioare laice aveau 6 preoţi, studii medii – 106, şcoală medie necompletă – 63, studii primare – 51 persoane. Instituţii teologice superioare absolviseră 32 de clerici, medii – 158, incomplete – 23; 13 persoane nu avea deloc studii. Conform criteriului de vârstă: 95 de preoţi nu depăşeau 40 de ani, 71 – aveau între 40 şi 60 de ani, iar peste 60 de ani aveau 60 de clerici.

Deşi unii preoţi au fost agenţi KGB, colaborau cu împuternicitul şi cu autorităţile sovietice şi pârau pe confraţii lor, totuşi, majoritatea au fost şi dintre cei care s-au arătat vrednici de slujirea preoţească, au păstrat nestinsă flacăra credinţei ortodoxe şi au pregătit calea pentru renaşterea vieţii bisericeşti în Basarabia. În atmosfera de presiune şi degradare morală a societăţii şi naţiunii, în chingile unui stat ateist, înfruntând ispitele şi dezbinările, ei au reuşit să-şi îndeplinească datoria lor păstorească, să asigure continuitatea spirituală a înaintaşilor şi sfinţilor martiri, alături de care şi-au înscris şi ei numele întru slava Bisericii lui Hristos.

La sfârşitul anilor ’80, când au apărut condiţii favorabile, în jurul acestor păstori s-au adunat credincioşii, ei au mers şi au cerut insistent redeschiderea bisericilor, au creat noi comunităţi parohiale în localităţile vecine, au reparat bisericile, au recomandat spre hirotonire candidaţi destoinici, s-au încadrat în mişcarea de emancipare naţională, realizând ceea ce multă vreme le-a fost interzis de autorităţile atee.

Prot. Lect. Dr. Veaceslav Ciorbă

Sursa: http://tineretulortodox.md/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com