Header image

Provocările actuale cu privire la familie și tineret

9:38, marți, 14 februarie, 2017 | Cuvinte-cheie: , , ,

Lumea modernă se caracterizează printr-o haotică viteză în tot ceea ce reprezintă aspectele vieţii de zi cu zi. Se trăieşte în viteză, se creşte în viteză, se moare în viteză. Tăvălugul evenimentelor, speranţelor, împlinirilor sau neîmplinirilor şi al celor ce rezultă din acestea vine peste noi în permanenţă, pulverizând bruma de linişte pe care încercăm să o construim în propriile suflete, în familii, în societate.

Noi, românii, am fost ajunşi din urmă de valul de viteză ce caracterizează societatea contemporană, indiferent că vorbim de cea de la Vest sau de cea din Orient. În cei 50 de ani de comunism parcă am stat într-o groapă, într-un tranşeu, feriţi de dezvoltare, de înaintare, de creştere. Am trăit condamnaţi la un somn debil, la o comă indusă, asistând cu neputinţă la transformările în parte fireşti care s-au produs în lumea întreagă. Noi n-am avut parte de nimic din toate acestea, prin urmare iureşul care ne-a cuprins imediat ce am scăpat din moarte este pe deplin explicabil. Am simţit dintr-o dată nevoia de a trăi, de a respira liber. Cu toate acestea, nimeni n-a fost capabil să ne spună că ceea ce noi considerăm libertate, viaţă, aer curat, este de fapt un alt tranşeu, mult mai meschin, în care ne-am aruncat. De această dată este vorba de o provocare mult mai perversă, faţă de care luptăm deocamdată cu aceleaşi arme inegale din trecut: sub masca bunei intenţii, ni se serveşte globalizarea, sub pretextul dezvoltării avem parte de îndobitocire spirituală, după imaginea abundenţei se ascunde vălul întunecat al depersonalizării şi al anulării propriei identităţi, fie că este vorba de identitate personală, familială sau de neam.

Acestea sunt consideraţii generale, mult prea generale ca să putem să reacţionăm, însă ele trebuie conştientizate în primă fază. Orice comandant de oşti încearcă să analizeze iniţial dimensiunile armatei rivale, ca să poată şti cu cine are de-a face, cum să-şi poziţioneze propriile trupe, care sunt locurile cele mai bune pentru atac şi care sunt cele pentru apărare. A conştientiza însă dimensiunea provocărilor în faţa cărora suntem puşi noi, ca îndrumători duhovniceşti şi cei pe care-I păstorim nu este nici pe departe capătul bătăliei, victoria finală. Trebuie să detaliem fiecare element constitutiv al acestor atacuri moderne asupra identităţii noastre creştine şi abia apoi să ne aruncăm în luptă.

Nicolae Iorga, extraordinarul vizionar, spunea că singurul prieten al nostru, al românilor, este Marea Neagră. Ar trebui să fim conştienţi că nimeni nu ne vrea binele în afară de singur bunul Dumnezeu. Nici o instituţie internaţională, fie că vorbim de Comunitatea Europeană, de N.A.T.O., de FMI sau de milioanele de grupări religioase înfiinţate peste noapte, niciuna dintre acestea nu s-a născut cu ferma intenţie de a sluji vreo clipă intereselor acestui neam. (Vorbesc de neam şi nu de stat pentru că interiorul graniţelor noastre este format dintr-un neam românesc creştin. Statele se schimbă, sunt supuse politicii mai marilor zilei sau slujesc diferitelor interese care le orbitează. Neamul rămâne acelaşi şi are ca exponent sau reprezentant nu statul, ci o altă instituţie, mult mai unită fiinţei sale: Biserica, pentru că Biserica este formată din totalitatea credincioşilor acestui neam, iar neamul îşi găseşte manifestată fiinţa, esenţa, în Biserică.)

Fără să cădem în scenarită sau să fim anti-europeni, putem afirma că toate instituţiile internaţionale îşi urmăresc propriile scopuri sau interese, fie că este vorba de apărare, extindere economică sau creştere a forţei de muncă. Pentru aceasta suntem curtaţi, nu pentru spiritualitatea răsăriteană a acestui neam. Cei de dincolo, care ne invită să ne integrăm, nu sunt dispuşi la dialog, ci la monolog. Noi nu suntem căutaţi pentru duhul Ortodoxiei sau al creştinismului autentic, nici pentru ospitalitatea caracteristică, nici pentru vechea atitudine pro-familie, pro-neam, ci suntem o piaţă de desfacere, o sursă de mână de lucru ieftină. Suntem nişte clienţi, nişte debitori. Suntem curtaţi pentru avantajele pe care alţii le-ar putea câştiga de pe urma noastră, dar aceste avantaje nu au nici o legătură cu ceea ce am avea de oferit mai de preţ, adică spiritualitatea noastră, ci au legătură cu banii pe care-I putem cheltui, cu forţa de muncă pe care o putem oferi, cu creierele pe care le putem exporta.

Prima provocare a familiilor noastre creştine şi a tineretului în general este această globalizare, în care porţile graniţelor se deschid nu pentru a ni se oferi vreun dar esenţialmente folositor, ci pentru a ni se cere vlaga de neam. Până nu demult cei din exterior nu puteau să-şi desfacă produsele industrializate aici, dincoace de Cortina de fier, iar noi nu aveam parte de alimente bogate în aditivi, băuturi alcoolice cu aromă de vin sau ţuică, nici de produse informaţionale spălătoare de creier şi conştiinţă (le aveam pe ale noastre, dar parcă nu atât de nocive). Înainte ştiam de ce să ne ferim, astăzi nu mai ştim, pentru că moartea vine ambalată frumos, ni se oferă la promoţie.

Globalizarea înseamnă în acelaşi timp ridicarea graniţelor, libertatea de a munci dincolo, de a te înstrăina din dorinţa de a trăi mai bine. Nici aici nu e nici un ajutor, pentru că aceia care au deschis graniţele şi-au dorit forţă de muncă ieftină, şi-au dorit sclavi pe plantaţiile lor, nu misionari sau mentori care să le vorbească despre viaţa în duh şi despre rostul omului pe acest pământ, despre viaţa creştină sau despre importanţa familiei. Iar când au constatat că porţile sunt prea larg deschise şi iureşul săracilor este năvalnic s-au oferit să-I trimită pachet înapoi, nu din dorinţa de revenire la vatră, ci din dorinţa de a scăpa de ei. Aceasta este acţiunea şi reacţiunea celor care sub masca globalizării au pretins şi încă pretind că ar oferi ceva acestui neam creştin. Este păcatul lor.

Dar şi noi îl avem pe al nostru: prea puţine sunt vocile care au rupt tăcerea complice a acestui genocid spiritual. Prea singulare şi izolate au fost glasurile care s-au ridicat împotriva deznaţionalizării noastre, împotriva exodului de braţe şi creiere, împotriva importului de otravă alimentară şi mediatică. Educatorii noştri au preferat să lupte pentru salarii, uitându-şi datoria de mentori şi pedagogi, e adevărat, prinşi şi ei în tăvălugul depersonalizării, al îndobitocirii prin nesiguranţă. Preoţii s-au dedat la “discuţii teologice” în locul trăirii rugăciunii, la apucături paranormale în locul sfaturilor duhovniceşti, la spectacole ecumeniste ieftine în locul dezvelirii tezaurului ortodox răsăritean. Multă debandadă spirituală, rugăciune teatrală, spectacol fără suport duhovnicesc, îndrumări pe fugă şi exemple personale cvasi-inexistente. Nu e de mirare că numeroşi credincioşi au găsit astfel refugiul spiritual în mănăstiri (nu la toate), acolo unde duhul ortodoxiei a rămas nestins şi unde şi-au putut stâmpăra setea de spiritualitate. Au fugit din lume pentru că lumea îi îneca în noroiul deşertăciunilor.

Noi nu am ştiut să-I oprim din acest exod pentru că nu am ştiut cât de meschină este viclenia care ne înconjoară. Am fost prinşi în acelaşi laţ al minciunii, am făcut adesea pact cu diavolul ipocritei bunăvoinţe. Acum asistăm la sărăcirea parohiilor, la dispariţia uneori definitivă a enoriaşilor prin plecarea în altă ţară. Acesta e cel mai mic dintre rele, pentru că am contracarat prin înfiinţarea de parohii româneşti acolo unde ei s-au stabilit. Dar răul cel mai mare este reprezentat de cei care din diferite motive şi-au rupt familiile în două. S-a născut astfel distrugerea unităţii acestui nucleu de bază al societăţii şi al Bisericii care este familia, s-a născut nesiguranţa, singurătatea, egoismul, libertinajul, depravarea fizică şi morală. Despre ce unitate mai vorbim, când soţul şi tatăl se află la sute de kilometri depărtare, fără posibilitatea de a-şi susţine moral soţia şi copiii, de a lua parte la viaţa de familie, la decizii, la confruntările cotidiene, la bucuriile şi necazurile ceasului? Cine poate înlocui această lipsă? Cine va prelua jumătate din problemele de familie, cine va echilibra balanţa deciziilor, cine va aduce pace când familia e pe picior de război? Cum se va descurca soţul rămas singur cu provocările zilei, cu educaţia copiilor? Pentru cât timp va rezista de unul singur într-o astfel de situaţie? Cum va creşte acel copil care se poate bucura doar de un singur exemplu în familie, cel al părintelui rămas acasă, fără să echilibreze balanţa atitudinilor unui singur părinte cu cea a prezenţei amândurora? Astfel familia autonoma a fost subminata profund de o tendinţă care si-au facut aparitia in peisajul culturii secularizate. Este vorba de contestarea autoritatii parintelui (tatalui) in cadrul familiei, datorita indatoririlor lui. Tinut departe de familie, de o activitate stereotipa, valabila atat pentru muncitori cat si pentru intelectuali, tatal a incetat sa mai constituie pentru copii un model vrednic de urmat. Ruptura dintre activitatea mamei care a fost obligata sa se dedice cu exculsivitate treburilor casnice si cea a tatalui care s-a dedicat tot exclusiv activitatii lui profesionale, a dus inevitabil la criza familiei ca nucleu izolat, compensatoriu si autoritar.

Noi încă nu am reuşit să identificăm provocările, în schimb aceleaşi instituţii ale globalizării şi deznaţionalizării au inventat deja soluţii, bineînţeles, pe măsura intereselor lor: şcolile sunt bombardate cu schimbări de programe educative, în aşa fel încât să-l debusoleze total pe adolescent, să nu mai ştie ce şi despre ce învaţă, unde vrea să ajungă; mass-media e plină de exemple de tineri care devin eroi cotidieni prin faptul că luptă singuri pentru existenţă, marcaţi de lipsa părinţilor, de izolare, de înstrăinare; Hannah Montana, idolul tinerilor de azi, este o fată care trăieşte doar cu tatăl ei, divorţat, şi se confruntă zilnic cu probleme minore, dar care o solicită psihic la maxim, transformând-o, maturizând-o înainte de vreme, făcând-o în acelaşi timp eroină (şi aici e vorba de viteză, viteza maturizării unui copil înainte de vreme); la ştiri ne sunt servite exemple de adolescenţi care trăiesc pe picior mare, beneficiind de avantaje financiare şi materiale mult superioare mediei naţionale, iar acestea toate sunt exemplele zilei, incitări pentru tineri; se hrănesc ieftin şi prost, ca majoritatea concetăţenilor lor, dar cheltuie în exces pentru abuzuri, cum sunt alcoolul, tutunul, substanţele halucinogene; din dorinţa de afirmare, de izbândă în viaţă, recurg la gesturi extreme, care să le fie aducătoare de venituri: video-chat, sex virtual, pe internet sau chiar real, prin prestări de sevicii sexuale în străinătate, pe perioade de timp scurte (1-2 săptămâni).

Nici părintele rămas acasă sau cel aflat departe nu sunt lipsiţi de provocări: tentaţiile cotidiene, ispitele venite ca o avalanşă din mass-media, dificultatea de a administra de unul singur o casă, o familie, imposibilitatea fizică de a fi în mai multe locuri deodată, pentru a rezolva toate problemele, singurătatea, grija pentru cel plecat, avantajele financiare ivite prin munca aceluia plecat dincolo, toate acestea îşi lasă amprenta în viaţa soţului rămas acasă. În acelaşi timp, aproape aceleaşi probleme macină viaţa celuilalt, aflat printre străini. Sunt probleme care pun serios la încercare încrederea, siguranţa, puterea de a continua, răbdarea, discernământul, ataşamentul, prin urmare pun la încercare unitatea familială şi sănătatea acesteia.

Un al doilea factor de influenţă vine, ironic, chiar din interiorul ţării, mai precis din partea statului. Am spus-o şi mai sus, statul tinde să se îndepărteze din ce în ce mai mult de nevoile propriilor cetăţeni, din diferite motive, în special economico-politice care ţin de sfera internaţională. Statul uită să se mai identifice cu neamul, cu poporul, cu cetăţeanul, iar răspunsul acestuia din urmă este pe măsură: cetăţeanul refuză să se mai substituie statului, pe care nu-l mai recunoaşte ca protector, ci ca adversar, concurent. Acesta e şi motivul pentru care românii îşi pun nădejdea în primul rând în Biserică şi Armată, ca păstrătoare ale valorilor neamului şi prime apărătoare ale acestora, în timp ce celelalte instituţii de stat sunt la coada clasamentului.

Problemele grave din sistemul medical şi în special din maternităţi îi determină pe părinţi să caute clinici private, uneori chiar în străinătate, pentru viitorii copii (ex. în anul 2010 în jud. Cluj au fost înscrişi în Registrul de evidenţă a persoanelor aproape 300 de copii români născuţi în străinătate). Cunoscutul anunţ al ofiţerului de stare civilă, cum că “Statul protejează şi îngrijeşte familia” a devenit caduc, hilar, chiar dispreţuitor la adresa celor care aleg să-şi unească viaţa. De aceea mulţi dintre enoriaşii noştri preferă să facă totul neoficial, neştiut, conştienţi că orice oficiere sau intrare în legalitate înseamnă de fapt intrarea în meticulosul lanţ birocratic al statului.

Mai nou, legat de actul căsătoriei, chiar reprezentanţi ai statului s-au dedat la activităţi lipsite de orice raţionament, cum ar fi căsătoriile de o zi, oficiate la diferite festivităţi, împrumutate şi acestea din Occident: “Ziua Îndrăgostiţilor”, “Ziua tineretului”, etc.

În sfârşit, cel de-al treilea factor vine chiar din sânul comunităţii. Mulţi credincioşi preferă să nu-şi mai boteze copiii, fie din considerente ce ţin de influenţa mass-media (nu mai e la modă, un copil a fost înecat de un preot la botez în 2010, copilul trebuie să-şi aleagă singur religia, la maturitate, copilul e traumatizat după cufundarea de trei ori în apă, etc.), fie din considerente financiare, fie din comoditate.

Astfel, în cursul anului 2010 în judeţul Cluj au fost înregistrate 8057 acte de naştere. Dintre acestea, aproximativ 5800 sunt naşteri în familii de credincioşi ortodocşi români. Raportat la numărul creştinilor ortodocşi din judeţ, în funcţie de statisticile ultimilor ani (2007-2010), aceasta înseamnă un procent de 1,2% boteze pe cap de locuitor. În cazul municipiului Turda concluzia este că din cei 48.000 de români ortodocşi existenţi în ianuarie 2010 ar fi trebuit să existe 576 de boteze pe anul 2010; în acelaşi fel, municipiul Câmpia Turzii, la cei 21.600 credincioşi ortodocşi ar fi trebuit să aibă anul trecut un număr de 260 de botezaţi, comuna Viişoara ar fi trebuit să aibă 51 de boteze, iar comuna Mihai Viteazul aproximativ 30 de boteze. Dacă la oraş cifrele de pe hârtie nu sunt conforme cu realitatea, în schimb la parohiile de ţară se observă o apropiere mai mare, întrucât credincioşii de la ţară sunt mai ancoraţi în viaţa religioasă, prin urmare şi numărul botezelor este aproximativ egal celor al naşterilor. Din datele pe care le-am adunat de la preoţii de oraş rezultă un procent de 33%, adică o treime (!) nou-născuţi din familii ortodoxe care renunţă să se boteze. Bineînţeles, din aceştia îi putem scădea pe cei care aleg să-şi boteze copiii la mănăstiri, obicei din ce în ce mai frecvent, dar totuşi, procentul celor care renunţă să se boteze rămâne foarte mare.

În ceea ce priveşte căsătoriile, aici nu mai există o ruptură atât de mare între datele de pe hârtie şi realitate, întrucât în general familiile care fac căsătoria civilă obişnuiesc să facă în acelaşi timp şi cununia religioasă.

În schimb există o puternică tendinţă de a trăi în concubinaj, alegere care în practica de zi cu zi pare să aducă mult mai multe beneficii decât recurgerea la căsătorie. Cei doi aşa-zişi soţi nu mai trebuie să treacă prin birocraţia stării civile, nu se mai complică prin organizarea de nunţi, mese festive, ceremonialuri (prin urmare salvează o mulţime de bani), nu sunt obligaţi să declare bunuri comune, iar în eventualitatea unui divorţ sunt scutiţi de alte drumuri, cheltuieli şi probleme legate de partaj. Mulţi aleg traiul în concubinaj din cauza singurătăţii, dar şi a imposibilităţii de a duce un trai decent de unul singur, din cauza costurilor de întreţinere, etc.

Pe de altă parte, tot în materie de căsătorie, există cifre noi în legătură cu numărul divorţurilor: dacă în anul 2008 la nivelul judeţului Cluj s-au înregistrat 1291 de divorţuri, în anul 2010 figurează un număr de 967 o scădere destul de accentuată. Specialiştii în demografie nu pun însă această scădere pe seama vreunui reviriment spiritual deosebit, ci pe seama crizei economice, care i-a obligat pe clujeni să lupte în familie, în doi, împotriva greutăţilor vieţii. De unde rezultă că bunăstarea materială favorizează despărţirea, în timp ce dificultăţile unesc familia.

Deşi se ascund sub denumirea oficială de “nepotrivire de caracter”, cele mai întâlnite motive pentru destrămarea unităţii familiale sunt violenţa casnică, infidelităţile, viciile, părăsirea domiciliului conjugal şi, de câţiva ani încoace, plecarea unei părţi în străinătate, la muncă, acesta din urmă fiind un motiv din ce în ce mai des-întâlnit.

Cel mai des divorţează cuplurile de 30-35 de ani şi vârsnicii. Aceştia din urmă au de regulă o căsnicie de mult eşuată, însă prejudecăţile cu care s-au confruntat în timpul comunismului i-au determinat să rămână totuşi împreună. Acum aceste prejudecăţi au dispărut, divorţul nu mai este o ruşine, ci doar o consecinţă “încurajată” de mediul în care se trăieşte, în condiţiile în care nu mai există înţelegere. De asemenea, există şi o altă explicaţie psihologică, copiii acestor cupluri vârstnice cresc, iar părinţii nu mai văd alt motiv de sacrificiu.

Ruptura familială antrenează în sfera sa negativă de influenţă nu numai momentul ca atare al divorţului, ci şi ceea ce se întâmplă înainte de acesta şi după el.

Daniel Valean

Sursa: http://www.lumeacredintei.com/

x Close

Facebook

Contact Form Powered By : XYZScripts.com