Header image

Rugându-ne pentru ceilalți, căpătăm adevăratul duh al rugăciunii

De ce te gândești doar la tine, bunul meu copil, și nu te gândești puțin și la lumea care suferă? Câți nu strigă în această clipă: „Ajutor! Ajutor!” și nu există nimeni lângă ei ca să-i ajute?”[1]

Este adevărat că avem datoria să ne rugăm fiecare dintre noi în particular, dar avem mai întâi de toate obligația de a ne ruga împreună cu ceilalți, și mai ales pentru ceilalți. Pentru că, în ultimă instanță, nu ne putem mântui singuri, ci doar în măsura în care contribuim la mântuirea semenilor noștri, iar Dumnezeu însuși ni se dăruie doar atunci când „fiecare îl primește în comuniune cu ceilalți.”

Este acesta unul dintre cele mai puternice argumente împotriva celor care încearcă să desființeze rugăciunea în comun, rugăciunea pe care o facem în Biserică, susținând că mântuirea este un act individual, care se reduce la relația exclusivă eu-Dumnezeu, și deci contează mai puțin unde ne rugăm.

Sigur, Biserica nu respinge rugăciunea particulară, rugăciunea prin care eu mă adresez lui Dumnezeu, rugându-l să mă întărească și să-mi ierte păcatele, să mă ajute, ci dimpotrivă, o consfințește ca pe una dintre datoriile de bază ce revin fiecăruia dintre noi ca și creștini.

Există însă un risc căruia i se expun cei care se rezumă doar la rugăciunea particulară, anume acela de a se restrânge doar la interesele proprii și prin aceasta să alunece în egoism. Numai când ești în comuniune cu ceilalți, când te rogi împreună cu ei ești scutit de astfel de primejdii și riscuri, fiind acesta și un bun prilej de a te putea verifica dacă ești în adevăratul duh al rugăciunii.

Doar atunci când ești în comuniune, când te rogi împreună cu semenii tăi, și pentru ei, îți poți verifica capacitatea de a ieși din tine, din propriu-ți egoism, verificându-ți totodată generozitatea. Pe Dumnezeu nu-L descoperim în izolare, rupți de ceilalți, ci doar în comuniune, pentru că Dumnezeu însuși ne vrea pe toți mântuiți și nu ni se descoperă decât atunci când suntem în iubire față de celălalt, iubire care poate merge până la însușirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, El nu poate fi trăit decât în starea ta de iubire față de celălalt.”

Efectul rugăciunii pentru celălalt este unul îndoit. Dumnezeu ia aminte la necazul celui pentru care ne rugăm, dar în același timp, prin generozitatea noastră, Îl facem să-Și reverse harul bunăvoinței Sale și asupra noastră. Când ne rugăm pentru alții, ne cuprindem, de fapt, și pe noi în această rugăciune. Cerând pentru alții, cerem și pentru noi înșine. Numai așa se poate numi rugăciunea, rugăciune, și numai așa are sens.

Referitor la rugăciunile unora pentru alţii, părintele Dumitru Stăniloae spune: „În rugăciunile ce le facem unii pentru alţii nu ne unim numai cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii în Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu circulă atunci în noi. Aşa circulă puterea lui Dumnezeu în noi toţi care ne rugăm împreună şi unii pentru alţii în vremea Sfintei Liturghii. Şi prin însuşi acest fapt rugăciunea este o valoare şi o mângâiere prin ea însăşi. E o bucurie şi e o mângâiere să putem zice unii către alţii ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel: „Sunteţi în inimile noastre, ca împreună să murim şi împreună să trăim” (II Corinteni 7, 3). Propriu-zis, cei ce au pe alţii în inima lor şi prin aceasta Îl au pe Dumnezeu Însuşi nu mai mor sau, chiar dacă mor, ei sunt vii în vecii vecilor. Şi aceasta este Biserica, ca unitate în Dumnezeu: prezenţa unora în inimile celorlalţi. Această unitate e înfăptuită şi trăită mai ales în rugăciunile unora pentru alţii”.[2]

[1]www.cuvantul-ortodox.ro

[2] www.ziarullumina.ro

ruga-1075x605

Sursa: Nicolae Stoica, Întâlniri cu Dumnezeu, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2006, p.174-175

Contact Form Powered By : XYZScripts.com