Header image

Sfinţenia ca norma vieţii

7:42, luni, 27 iunie, 2016 | Cuvinte-cheie: ,

“Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru

Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48)

“De aceea şi noi, având împrejurul nostru

atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară

şi păcatul ce grabnic ne împresoară

şi să alergăm cu stăruinţă

în lupta care ne stă înainte” (Evrei 12, 1)

Iubiţi întru Hristos! Iată-ne şi în Duminica Tuturor Sfinţilor! În pericopa Evanghelică pe care am auzit-o acum, suntem chemaţi să-L urmăm pe Hristos, oricare ar fi împrejurările vieţii. Să venim după Hristos, ducându-ne crucea, indiferent de situaţia în care ne aflăm. Ce cuvinte, aparent, îngrozitoare: Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Dacă am scoate aceste cuvinte din contextul învăţăturii lui Hristos, atunci ne-am îngrozi, pentru că ni s-ar părea că Mântuitorul ne îndeamnă să ne părăsim părinţii, fraţii, surorile, copiii, şi să plecăm undeva pentru „a-L urma pe Hristos”. Unii dintre cei cu spiritualitate superficială anume aşa au şi înţeles îndemnul Domnului, şi au lăsat copiii, soţii, pentru a se duce la mănăstire, de exemplu. Însă în mănăstire nu sunt acceptaţi cei care nu şi-au onorat anumite obligaţiuni sociale sau patriotice – un soţ, o soţie, un părinte, un fugar, nu sunt acceptaţi în monahism, până când nu-şi cresc copiii, nu-şi satisfac serviciul militar sau ispăşesc pedeapsa la care eventual au fost condamnaţi – şi doar după ce şi-au „achitat” datoriile sociale, vor fi cu drag acceptaţi în obştea monahală. Hristos nu ne îndeamnă să ne urâm aproapele prin aceste cuvinte! Dacă le privim din perspectiva istorică, vom înţelege că aici este vorba de luptă duhovnicească, nevăzută. Ne amintim de viaţa şi mucenicia Sfintei Varvara, Sfântului Pantelimon, Sfintei Ecaterina, dar şi a multor altor mucenici – şi înţelegem, că aceştia au fost daţi pe mâna judecătorilor şi chinuitorilor anume de părinţii sau rudeniile apropiate. Pentru că ei au ales viaţa cu Hristos – pe care nu puteau să o aleagă şi membrii familiilor lor, întrucât erau legaţi prea tare cu lanţurile păgâneşti, sociale, politice. La aceste lanţuri se referă Mântuitorul, când spune:Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34-36). Este un război spiritual, un război civil nevăzut. Fiodor Dostoevski a scris: „Diavolul luptă cu Dumnezeu, iar câmpul de luptă sunt inimile oamenilor” (Fraţii Karamazov).

Această luptă duhovnicească, nevăzută, deseori se manifestă în vărsare de sânge, la propriu, căci omul înrăit şi îndrăcit nu se opreşte doar la propria apostazie, ci vrea să-i tragă şi pe alţii în groapă. O vedem în războaiele civile, în ura interetnică, în revoluţiile din lume, unde luptă popoare care fac parte din acelaşi neam, vorbesc aceeaşi limbă, uneori, împărtăşesc chiar aceeaşi credinţă.  Oare? Oare împărtăşesc ei credinţa în Hristos, care ne îndeamnă nu doar pe aproapele nostru să-l iubim ca pe noi înşine, ci să îi iubim şi pe vrăjmaşii noştri? Sunt convins că în asemenea cazuri forma ia locul conţinutului, aparenţa înşală prin substituirea valorii principale. Cine ne îndeamnă să ne ciocnim între noi, românii, ruşii, ucrainenii? Toţi suntem, în aparenţă, creştini ortodocşi! Doar în aparenţă… pentru că dacă am fi ai lui Hristos, nu ne-am ridica unii împotriva altora, nu am avea atâta ură, câtă vedem în jurul nostru, şi de care uneori, cu regret, trebuie să recunoaştem, ne îmbolnăvim şi noi. Or Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

Pe câţi i-a scandalizat recentul referendum din Marea Britanie! În dependenţă de culoarea şi apartenenţa politică, mas-media ne bombardează cu ideologii pro sau antieuropene, semănând dezbinare între fraţi. După mine, mă bucur pentru poporul englez că a părăsit această pseudo uniune europeană – antiumană, antihristă – dar depinde, care le-au fost motivele. Este important să rămânem oameni, oricare ar fi clasa politică instalată la cârma ţării. Anume instalată, abuziv şi sfidător, dar vreau să revin la subiect.

În această duminică a Tuturor Sfinţilor, în mod deosebit, suntem îndemnaţi să urmăm exemplul celor, prin care se proslăveşte Hristos, a celor „care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor…(Evrei 11, 33).  Suntem îndemnaţi să cultivăm în noi credinţa creştină, să lucrăm această credinţă, confirmând-o prin faptele dreptăţii, pentru a dobândi făgăduinţele Dumnezeieşti. Şi dacă trebuie, chiar să fim gata de mucenicie – luându-ne crucea şi urmându-i lui Hristos. Într-un cuvânt, suntem îndemnaţi la SFINŢENIE, ca norma vieţii noastre.

Uneori îi observăm pe cei din jur privindu-ne miraţi, nedumeriţi, chiar dispreţuitor – pentru că postim, pentru că ne sculăm, ca nebunii, devreme duminica dimineaţa, ca să mergem, în această arşiţă a verii (sau în frigul cumplit al iernii), ca nişte fanatici – la biserică. Suntem priviţi cu nedumerire, dar acest lucru nu trebuie să ne indispună – sau, Doamne fereşte! – să fie prilej de mândrie. Nu facem nimic deosebit, doar răspundem chemării fireşti ai inimii noastre, de a intra în comuniune cu Hristos şi unii cu alţii! Este important să mergem şi mai departe – să continuăm, sau să începem a fi sarea pământului şi lumina lumii – pentru a „condimenta” lumea din jur, a cultiva dragostea pentru Hristos şi pentru aproapele, a lumina pentru cei care încă nu au cunoscut, nu au avut posibilitatea să cunoască, lumina lui Hristos. Sus să avem inimile!

Preot Constantin Cojocaru,

Sursa: http://preotconstantincojocaru.blogspot.md/

Contact Form Powered By : XYZScripts.com