Header image

Starețul Dionisie (Ignat) de la Colciu despre Viața Duhovnicească

Starețul Dionisie (Ignat) de la Colciu despre Viața Duhovnicească

Părinte, de ce se enervează omul, de ce vin nervii?

Din cauza mândriei. Dacă omul ar avea smerita cugetare nu s-ar enerva. Orice se întâmplă te enervezi, că zici că te-a atacat. Da’ ori ți-a atacat ideile tale, ori gândurile tale, ca să-ți taie voia, și de aceea te iriți. Vezi, nu ești pregătit să te lupți. Adică ești pregătit să te lupți omenește, nu duhovnicește. De aceea te iriți, fiindcă ai mândrie. Odată ți-a sărit țandura! Că dacă ai avea smerita cugetare, oricât de rău ți-ar zice cineva ceva, tu ai fi calm. Da’ nu-i smerita cugetare. Astea-s lucrarea ispititorului.

Părinte, cum să scăpăm de mândrie?

Mândria e arma cea mai puternică a Satanei, care ne doboară pe mai toți. De ce? Fiindcă duhul cel rău știe că din cauza mândriei a căzut. Acuma el, din fragedă vârstă, bagă înălțarea minții în inima oricărei vietăți omenești, fie copilă, fie copil. Și dacă părinții n-au grijă să-l sfătuiască pe copil cum trebuie să se poarte, de-acuma îi dau voie să facă orice, până când, de mic copil, intră în sufletul lui mândria. După ce se instalează mândria, când crește mare intră în el patima egoismului. Dacă reușește ispititorul să bage în sufletul fiecăruia dintre noi egoismul, de-acuma se dă la o parte, căci toate cele rele le faci tu singur. Dar să ne rugăm la Dumnezeu, pentru că „inima smerită Dumnezeu n-o va urgisi” [n.n.: din Psalmul 50]. Trebuie să trăim cu smerenie. Dacă avem smerita cugetare, suntem apropiați de Dumnezeu; dacă avem înălțarea minții, suntem în brațele Satanei.

Părinte, nu prea avem poftă de rugăciune. O tot amânăm, mai târziu, o să fac cutare, poimâine, de săptămâna viitoare mă apuc…

Asta-i lucrarea ispititorului. Niciodată să nu zici că „voi face mâine”, fiindcă secunda pe care o trăim, aceea-i a noastră. Altă secundă, alt minut mai încolo nu-i al nostru, nu știm dacă-l ajungem, că omu-i ca iarba, zice sfântul prooroc, „omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului”. Nu putem zice: „las’ că voi face mai pe urmă”. Să punem înaintea noastră cuvântul acesta: „Dacă vrea Dumnezeu să-mi ajute să ajung mâine la biserică, să mă spovedesc și să fiu atent la ce-mi spune duhovnicul, căci el are harul Sfântului Duh și ce mi-a spus el, aceea trebuie să mă osârduiesc să îndeplinesc ca să pot căpăta Împărăția Cerurilor”.

Fără spovedania păcatelor nu putem intra întru Împărăția Cerurilor. Vedeți cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu? A binecuvântat ca prin binecuvântarea arhiereului să-l facă pe preot să poată fi și duhovnic, și ce zice el, aceea face DUmnezeu. Vezi? N-a pus Dumnezeu îngeri ca duhovnici, ci un om, o persoană ca toți oamenii, ca să poți să te duci să-i spui tot, cu sinceritate, că, dacă nu te duci cu sinceritate, nu primești dezlegarea păcatelor. Trebuie să fii sincer. Mila Domnului să fie cu noi!

Dar dacă preotul e mai păcătos decât cel care se spovedește lui?

Oricât de păcătos ar fi, nu lucrează el, preotul, ci lucrează harul Sfântului Duh. Chiar nevrednic să fie el, tu te mântuiești și te duci în rai și el se duce în iad. De sute, de mii de ori se întâmplă lucrul acesta, pentru că și preoții sunt purtători de trup, iar dacă nu bagă de seamă, calcă pe cărarea cea de-a stânga, pe când noi trebuie să mergem pe cărarea adevărului, cea de-a dreapta. Și oamenii acuma, fiindcă au făcut legături cu felurite feluri de neamuri și dacă n-au sinceritatea aceea să fie mândri că sunt români și creștin-ortodocși, se lasă bătuți de bântuielile vrăjmașului, că el e pricinuitor a toată răutatea. Trebuie să ne osârduim, să ne silim.

Să revin la problema asta a lenevirii minții — stai în pat, știi că trebuie să-ți faci rugăciunea, știi că vine moartea, dar totuși nu poți să te mobilizezi. Cum ai putea atunci să începi, mai ales dacă nu ai fost pus la muncă de mic, ai fost obișnuit așa, în dorul lelii, „dacă vrei să faci, bine, dacă nu vrei, bine”, cum să poți să te mobilizezi în astfel de situații?

Trebuie să te silești. Trebuie singur să te silești și Dumnezeu ți-ajută. Vezi, omul e făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, și nici îngerii din cer n-au atâta libertate câtă are omul, fiindcă suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Sfinții Prooroci, prin Sfinții Apostoli, prin toți Sfinții Părinți, ne-a arătat drumul adevărului: „Uite, drumul cel de-a dreapta este drumul adevărului care te duce la Împărăția Cerurilor și moștenești raiul desfătării, iar drumul cel de-a stânga e al Satanei, care te trage veșnic spre patimile care încolțesc în sufletul și în cugetul tău, de mic copil”. Dar să n-asculți de patimi. Tu de-acuma vezi care-i adevărul și singur trebuie să te osârduiești să nu te dai pradă ispititorului, să ții adevărul. Trebuie singuri să ne osârduim și Dumnezeu ne ajută. „Doamne, ajută-mi”, că tot în secunda aceea când ai zis „Doamne, ajută!”, Dumnezeu tot atuncea îți ajută. (Convorbiri cu pelerini din București, 29 mai 2003).

Părinte, vin de la mănăstiri credincioși, mireni, și ne spun că au foarte multe eșecuri în acțiunile lor, că nu reușesc în ce-și propun, și întreabă oare care e cauza?

Vedeți, Sfinția Voastră, cum este chestiunea… La cel care a zis „Doamne, ajută-mi!”, într-aceeași secundă Dumnezeu este acolo ca să-i ajute. Dar dorințele noastre nu sunt toate bune. Și fiindcă dorințele pe care le avem merg spre rău, spre dărâmarea sufletului nostru, atuncea Dumnezeu întârzie cu ajutorul. Dar se poate întâmpla să nu-ți ajute, pentru binele sufletului tău!

Când cerem ceva, și cerința noastră este după voia lui Dumnezeu, și El, ca Dumnezeu, știe că după ce-ți va îndeplini dorința ai să te ții de cuvânt și ai să fii aproape de Dumnezeu, tot atuncea te ajută. Că numai la Dumnezeu nu este vicleșug, numai la Dumnezeu este bunătate. Dar vezi că Dumnezeu, când cerem ceva pentru dărâmarea noastră, nu ne dă. De ce? Fiindcă ne iubește.

Deci probabil că nici cererea nu e bună întotdeauna sau poate că uneori e și rugăciunea puțină.

„Neîncetat vă rugați”! Sigur, Biserica are fel de fel de rugăciuni pentru îndeplinirea dorințelor. Dar în fiecare din noi, ca persoane, în sufletul și în cugetul nostru se poate instala o rugăciune destul de mică, dar foarte puternică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Și dacă la fiecare respirație zici „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, scoți afară păcatele din cugetele și ideile tale, și se sălășluiește Iisus Hristos în inimă.

Părinte, dânșii care sunt aici, împreună cu noi, au funcții de răspundere și sunt foarte ocupați. Foarte, foarte ocupați. Ce le-ați recomanda? Ar trebui și dânșii să aibă un program de rugăciune?

Sigur că da. Ca creștin trebuie să ai. Nu poți cum e în mănăstiri și cum sunt călugării, dar ca creștin, se poate lucrul ăsta să nu te rogi? Cel puțin Paraclisul Maicii Domnului să-l citești când ai ajuns seara acasă sau înainte de a te culca ca să te odihnești. Bineînțeles că, dacă n-ai ocupație multă, atuncea Pavecernița, seara, e foarte bine s-o citești. Fiecare dintre noi, creștinii, să citim Pavecernița. Acolo sunt și rugăciunile Maicii Domnului, e o rugăciune foarte, foarte folositoare și foarte ajutătoare.

Nu să te scoli dimineața, ți-ai făcut cruce, nu ți-ai făcut, „hai, degrab, mă duc la servici”. Întâi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, să cerem prin rugăciune ca Dumnezeu să fie cu noi. Dar dacă tu nu te gândești la Dumnezeu atuncea ce-ai făcut? N-ai făcut nimica. Că spune însuși Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteți face nimic.”

Ei, fiindcă nu putem face nimic fără Dumnezeu, să apelăm la bunătatea Lui. Nu putem face mult, mult, mult; cât de puțin, dar să nu fim nepăsători, și atuncea Dumnezeu e cu noi. Dar ca creștin, trebuie să ai, așa, o orânduială, familia trebuie să aibă o oră de rugăciune. Seara o oră de rugăciune, dimineața înainte de a pleca altă oră de rugăciune, și atunci ajută harul Sfântului Duh, ajută. Totu-i să nu fim nepăsători, că asta-i primejdie mare.

Starețul Dionisie Despre Monahism și Sfântul Munte Athos, vol. III (Editura Prodromos, 2010)

* * *
Despre Părintele Dionisie:
pr.Dionisie-cu-schima-si-metanier[…] Părintele Dionisie era o mărturie vie a roadelor duhovnicești ale ascultării: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezență a Sfântului Duh; îi sărutai mâna și răspândea bună mireasmă; îl priveai și vedeai pe chipul său pace lăuntrică și nădejde; te apropiai de el și erai covârșit de bucurie. Și înțelegeai că adevărata bucurie nu ține de lucrurile din afară, nici nu e o stare psihologică, ci un fapt pur duhovnicesc, lăuntric, la care omul ajunge atâta timp cât trăiește în ascultare viața Duhului Sfânt.[…]
[…] Părintele Dionisie a trecut și el prin multe ispite, de tot felul, în fața cărora sufletul său delicat s-ar fi frânt, dacă nu L-ar fi avut cu adevărat în inimă pe Hristos. Și tocmai pentru că era un om cu viață duhovnicească, care trăise călugăria cu multă acrivie, Dumnezeu i-a dăruit să îmbrățișeze mai mult Crucea Sa: a îngăduit ca, înainte de moarte, pentru aproape zece ani, să fie orb. Îmi spunea adeseori: „Pentru mine toate sunt întuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina naturală, dar se împărtășea neîncetat de lumina nezidită și, fiind luminat de Duhul Sfânt, știa că această încercare a nevederii este de fapt o binecuvântare dumnezeiască.
 Înainte de toate însă, Părintele ne vorbea de smerenie. Și aceasta cred că era esența ipostasului său duhovnicesc, lecția cea mai însemnată pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit și l-am respectat.
 Astăzi lumea întreagă e mișcată de mândrie și de egocentrism, iar smerenia e socotită de mulți lipsă de adaptare sau complex de inferioritate. Temei al fiecărei fapte ne stă trufașul „eu” și din cauza lui nu putem spori, nu putem iubi și nu ne găsim odihna. Hristos ne descrie limpede calea tămăduirii: Învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11,29).
 După cum în viața fiecărui om există lucruri pe care le aude și nu le uită niciodată, așa îmi aduc și eu aminte de un cuvânt al Părintelui Dionisie, un cuvânt simplu, dar puternic și cu miez: Cugetul smerit este temelia întregii vieți de nevoință. Oricâte lucruri bune ai face, fără cuget smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este veșmântul dumnezeirii, așa cum spune Sfântul Isaac Sirul. Când omul se înveșmântează cu ea, simte înlăuntrul său odihnă, iar odihna sufletească, așa cum o înțeleg Sfinții Părinți, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentală, ci buna alcătuire a puterilor lăuntrice duhovnicești ale omului de către harul Duhului Sfânt. În fața Părintelui Dionisie aveai încredințarea că „știe” și trăiește acest lucru. Toate în ființa sa „respirau” smerita cugetare: chipul luminos, zâmbetul cald, vorba blândă și sfătoasă, delicatețea, hazul și simplitatea, felul în care își ascundea nevoința și lucrarea călugărească, într-un cuvânt noblețea sa duhovnicească. Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie.[…]
Arhimandritul Efrem
Egumenul Sfintei și Marii Mănăstiri Vatoped
Sfântul Munte Athos
Vatoped, 2008, la Praznicul
Sfântului Mare Mucenic Dimitrie,
Izvorâtorul de Mir

Contact Form Powered By : XYZScripts.com