23 de ani de la adormirea Sfântului Cuvios PORFIRIE Cel Nou, Kavsokalivitul (+video)

Cuviosul Porfirie, pe numele său de botez, Evanghelios s-a născut în Grecia, lângă satul Sfântul Ioan din Karystia (Evvia). Părinții săi erau săraci, motiv pentru care tatăl său, care era psalt (cântăreț la biserică) în satul său, pleca adesea prin lume să muncească. Adesea, a plecat ca ajutor cu Sf. Nectarie, în călătoriile sale.

Tot din cauza sărăciei, viitorul sfânt a fost nevoit să muncească de mic, părăsind școala după doar doi ani de la începerea ei. Deasemenea, era foarte serios și matur. Se dezvolta mult mai repede ca alți copii, după cum el însuși povestea, răzându-și barba de la vârsta de 8 ani. Era foarte îngrijit și părea mult mai în vârstă decât era el, de fapt.

Dragostea de monahism a dobândit-o citind, silabisit, viața Sfântului Ioan Kalivitul, în timp ce păștea oile. Sfântul Porfirie a făcut ce ne-a îndemnat părintele Cleopa (care a trecut la cele veșnice tot la data de 2 decembrie), pe toți, să facem: și-a ales un sfânt și a încercat să-l depășească. Dorind să ajungă în Sfântul Munte Athos, a plecat de acasă, fără știrea alor săi, la vârsta de 12 sau 14 ani.

Acasă, în Sf. Munte, a învățat să iubească nevoința neîncetată: Mergea desculț prin zăpadă, bătând cărări anevoioase. Dormea foarte puțin, întins pe podea, acoperit doar cu o pătură, chiar și pe timpul iernii. Făcea multe metanii, cu trupul gol de la brâu în sus, ca să nu-l fure somnul. Sculpta lemnul, dar lucra și în aer liber, unde aduna lemne și melci, căra pământ în spate de la mari distanțe. A învățat pe de rost Sfintele Evanghelii în timpul rucodeliei și le repeta întruna, ca să nu-i poată pătrunde în minte nici un gând. Așa cum el însuși a spus, ulterior, în vremea aceea era „în necontenită mișcare”.

La 20 de ani, în 1927 a fost hirotonit preot, la 22, duhovnic, iar în 1938 a fost ridicat la rangul de arhimandrit, însă chiar înainte de aceste eveniment, Dumnezeu l-a învrednicit cu daruri neobișnuite:

Simțurile i s-au sensibilizat foarte mult, iar capacitățile sale umane i s-au dezvoltat foarte puternic. Auzea și cunoștea graiul păsărilor și al animalelor, pătrunzându-le înțelesul. Simțea mirosurile de la mari distanțe. Recunoștea miresmele și compoziția lor, distingând de foarte departe parfumul florilor. Vedea de la distanțe de neimaginat. Știa gândurile ascunse ale oamenilor.

„După ce se ruga cu smerenie, avea capacitatea de „a vedea” până în adâncul pământului și până în înaltul cerului, toate cele aflate acolo: ape, pietre, petrol, radiații, antichități îngropate, morminte ascunse, crăpături în adâncul pământului, izvoare subterane, icoane pierdute, scene petrecute cu secole în urmă, rugăciuni îndreptate spre ceruri, duhuri bune sau viclene, sufletele oamenilor și tot felul de alte lucruri. Putea gusta apa aflată la mari adâncimi și măsura adâncimea la care se găsea. Întreba stâncile, care îi povesteau luptele asceților dinaintea lui. Tămăduia doar privind locul bolnav. Vindeca doar prin atingere. Se ruga și rugăciunea se împlinea. Niciodată nu i-a trecut prin gând să folosească darurile primite de la Dumnezeu pentru folosul său personal și nicicând n-a vrut să câștige ceva de pe urma celor care îi erau descoperite de Harul dumnezeiesc.”

Totuși, părintele Porfirie nu era „atoateștiutor”. Nu știa chiar totul. Dumnezeu îi descoperea doar acele informații care îi serveau la ajutorul celor ce veneau să-l caute și să primească vindecare. Când Dumnezeu nu îi descoperea ceva despre un anumit om, însemna că avea alt plan, iar părintele nu putea să facă nimic mai mult decât voia Celui căruia îi slujea. „Aceasta nu e știință și nu e nici artă. Este HAR”, spunea părintele Porfirie.

Îmbolnăvindu-se, harismaticul părinte Porfirie a fost nevoit să plece din Sf. Munte Athos. După câțiva ani de zile, i-a fost îndeplinită dorința de a sluji bolnavilor, fiind numit paroh la Policlinica din Atena, unde a slujit mai bine de 30 de ani.

A pus bazele mănăstirii de maici „Schimbarea la Față a Mântuitorului”, unde a mai poposit o perioadă. Fiind bătrân și foarte bolnav, pregătindu-se pentru trecerea la veșnicie, Sf. Porfirie a cerut Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, în Sfântul Munte Athos, unde fusese tuns monah, care era nelocuită, în acea perioadă.

După ce s-a spovedit și i s-a săpat mormântul, a dictat o scrisoare de bun rămas, în care povățuia și își cerea iertare de la toți fiii săi duhovnicești. Această scrisoare, datată 4 (după calendarul vechi) și 7 (după calendarul nou) iunie 1991 a fost găsită în veșmintele sale de îngropăciune, în ziua adormirii sale.

Potrivit poruncii sale, moartea sa a fost anunțată după ce a fost înmormântat, tocmai fiindcă nu a voit ca fiii săi duhovnicești să se ostenească, venind la Muntele Athos pentru a asista la înmormântareasa. Totodată a voit ca înmormântarea să să se desfășoare în simplitate și smerenie, avându-i alături doar pe frații săi din Kafsokalivia.

„Cât a trăit, Părintele Porfirie i-a primit pe toți. Prin smerita sa chilie au trecut sfinți asceți și criminali păcătoși, creștini ortodocși, dar și oameni de alte culte sau chiar de alte credințe, oameni neînsemnați și mari personalități, bogați și săraci, neștiutori de carte și oameni învățați, mireni și clerici de toate gradele. Fiecăruia dintre aceștia i-a oferit iubirea lui Hristos, spre mântuirea sufletului.”

Cei care l-au cunoscut, spun că principala lui calitate era smerenia: „Întotdeauna a arătat deplină ascultare față de Biserică și nu făcea nimic fără aprobarea ei. Spunea că este preferabil să greșești, fiind în Biserică, decât să lucrezi în afara ei, fie și cu îndreptățire.”

Sf. Porfirie Cel Nou a fost canonizat la data de 27 noiembrie, 2013.

sursa http://activenews.ro