97 de ani de la nașterea pământească a Părintelui martir și mărturisitor Justin Pârvu

Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc în tumultuosul secol XX cu mari duhovnici care să fie mângâiere şi întărire poporului dreptcredincios şi călăuzitori pe drumul către Împărăţia lui Dumnezeu.

Rolul lor poate fi asemănat cu cel al profeţilor din Vechiul Testament. Deşi toţi preoţii sunt duhovnici, doar câţiva dintre ei sunt înzestraţi cu o harismă specială prin care pătrund în străfundurile fiinţei umane, care schimbă destine şi care zidesc biserica cea dinlăuntrul sufletului omenesc. Părinţi mari precum Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţianu, Teofil Părăian constituie cununa de luceferi luminoşi ce luminează spre mântuirea oamenilor şi spre slava lui Dumnezeu (Matei 5,16).

Părintele Justin Pârvu de la Petru Vodă încheie această ceată de Părinţi, ziditori de suflete şi de conştiinţe, iar plecarea lui din lumea aceasta s-a transformat într-un adevărat pelerinaj naţional, deoarece toată viaţa lui a semănat cu prisosinţă iubirea către toţi, iar acum miile de fii duhovniceşti şi-au manifestat dragostea şi recunoştinţa faţă de Sfinţia Sa. De la naştere până la adormire, viaţa Părintelui Justin a curs întru sfinţenie, cu multă nevoinţă, cu multă osteneală, cu rugăciune neîncetată, dar mai ales în suferinţă şi prigonire, mărturisind credinţa asemenea mărturisitorilor sfinţi din trecutul îndepărtat sau mai recent al Bisericii şi făcând din chilia lui laboratorul vindecării sufleteşti şi o poartă a raiului.

Obârşia şi copilăria Părintelui Justin
Părintele Justin a venit pe lume la data de 10 februarie 1919, de pomenirea sfântului sfinţit mucenic Haralambie, din părinţii binecredincioşi Gheorghe şi Ana în satul Petru Vodă, la poalele muntelui cu acelaşi nume, pe unde trece drumul spre mănăstirile nemţene, primind la botez numele Iosif. A fost cel mai mic din cei cinci fraţi şi a fost crescut conform tradiţiei din satul natal, în frică şi credinţă puternică în Dumnezeu şi în demnitate creştinească şi românească. Mama, atmosfera din sat şi preotul Ioan Petrescu din parohia respectivă au avut un rol hotărâtor în temeluirea copilului Iosif.

A făcut şcoala primară în satul natal, şcoală care astăzi îi poartă numele. Mergea adesea în copilărie cu mama sa şi cu alţi credincioşi din sat la Mănăstirea Durău, mănăstire cu un rol duhovnicesc foarte mare în perioada interbelică pentru toate localităţile de pe Valea Muntelui. Tânărul Iosif a fost foarte atras de viaţa monahală, de frumuseţea slujbelor, de bunătatea călugărilor de aici şi astfel se naşte în sufletul său dorul de viaţa sfântă călugărească.

Viaţa monahală şi sfinţita preoţie
La numai 19 ani este tuns în monahism de stareţul Martinian Conuţ care îi va fi şi duhovnic şi a primit numele de Justin. Primeşte ascultarea de arhondar şi în special să aibă grijă de primirea oaspeţilor la stăreţia Durăului, ascultări pe care tânărul monah le-a împlinit cu multă râvnă.

Pentru că era iubitor al sfintelor slujbe şi avea o voce foarte frumoasă a fost hirotonit diacon şi apoi preot de episcopul Valeriu Moglan, originar tot din comuna Poiana Teiului. Pentru că era înzestrat de Dumnezeu cu multă înţelepciune şi cu râvnă de studiu se înscrie la Seminarul monahal de la Cernica, condus la vremea aceea de Arhim. Dionisie Udişteanu, de care Părintele Justin se va simţi foarte ataşat pentru totdeauna.

Norii războiului se ridică ameninţător, toată floarea tinerimii române este chemată sub arme, iarieromonahul Justin este rânduit preot pentru armată, unde liturghiseşte şi împărtăşeşte pe soldaţi, îmbărbătându-i prin cuvinte, alinând pe cei răniţi sau îngropând pe cei căzuţi pe câmpul de luptă.

După război, Părintele reia cursurile la Seminarul de la Cernica în ciclul superior, deoarece durata studiilor era de 8 ani. În condiţiile grele de după al doilea război mondial şi de instaurare a regimului comunist, Seminarul de la Cernica se desfiinţează şi Părintele este nevoit să facă clasa a VIII-a la Seminarul de la Roman în condiţii grele şi improprii studiului teologiei.

Calvarul şi binecuvântarea temniţei
În data de 14 mai 1948, ieromonahul Justin, elev în clasa a VIII-a, este arestat noaptea din internatul seminarului împreună cu alţi colegi, anchetat şi condamnat şi astfel începe calvarul celor 16 ani de puşcărie pentru el şi pentru toată floarea culturii, intelectualităţii, spiritualităţii şi elitei neamului românesc. Suceava, Aiud, Sighet, Gherla, Baia Sprie, Piteşti, Jilava, Periprava, Canal, iată câteva din locurile de suferinţă şi de martiraj ale Părintelui.
În aceste închisori deţinuţii erau bătuţi, schingiuiţi, chinuiţi, umiliţi în moduri de neimaginat pentru a fi exterminaţi. Erau înfometaţi, ţinuţi în frig, în mizerie, în izolare totală, supuşi la munci silnice, istovitoare şi periculoase, ameninţaţi şi permanent cu moartea în preajma lor, aşa cum mărturisea Părintele: „am trăit în puşcărie cu moartea de mână”.

În aceste condiţii de constrângere fizică şi psihică au trebuit să găsească o cale de a rezista. Iar calea găsită a fost credinţa în Dumnezeu. Astfel închisoarea dintr-un loc al degradării umane s-a transformat într-o adevărată şcoală a spiritului, într-o academie a culturii şi în temple ale cinstirii şi preamăririi lui Dumnezeu. Părintele spunea, amintindu-şi acea perioadă: „şcoala cea mai înaltă pe care am făcut-o a fost Universitatea din puşcării, iar călugărie în cel mai autentic sens al cuvântului am trăit-o în celule”. Bunăoară, Părintele spunea că cel mai frumos Paşti, cea mai înălţătoare Înviere din toată viaţa lui a fost Învierea sărbătorită în adâncurile minei de plumb de la Baia Sprie. Aici, la miezul nopţii, toţi deţinuţii au stins lămpaşele şi după câteva momente de aşteptare, preoţii au adresat chemarea: „Veniţi de primiţi lumină!”. Toţi au aprins lămpaşele au cântat „Hristos a înviat” şi, deşi erau în adâncurile pământului, cu toţii au fost părtaşi unei bucurii nepământene.

Eliberarea din temniţă
După 16 ani de închisoare, deşi foarte istovit fizic, Părintele vine din nou în lume foarte fortificat duhovniceşte, poartă deopotrivă şi stigmatele încarcerărilor şi roua Duhului Sfânt pe care L-a dobândit prin răbdare şi nevoinţă. Mănăstirea Durău fusese între timp desfiinţată şi călugării alungaţi prin decretul de tristă amintire şi Părintele vine, unde altundeva, decât la casa părintească de la Petru Vodă. Mama, zdrobită de suferinţă, foarte slăbită şi bolnavă, s-a rugat mereu în această perioadă să nu moară până ce va vedea pe fiul ei cel mai mic şi cel mai drag ieşit din puşcărie. Dumnezeu i-a ascultat ruga şi l-a primit în zdrenţele ce înlocuiau zeghea, şi la scurt timp a trecut la Părintele Ceresc.

După eliberare, din 1964 şi până în l967, părintele a lucrat în preajma satului natal, ca zilier prin gospodăriile sătenilor, ca muncitor forestier, ca muncitor la ICF (drumuri forestiere), iar sâmbăta pleca la mănăstirea Secu pentru a trăi în atmosfera vieţii mănăstireşti. Astfel s-a angajat atunci la şantierul DMI (Direcţia Monumentelor Istorice), şantier al Statului pentru restaurarea mănăstirilor, cu punct de lucru în Secu pentru restaurarea acestei mănăstiri care atunci ara într-o stare avansată de degradare. La început Părintele a fost angajat muncitor necalificat, apoi magaziner.Părintele a preferat această strategie pentru a fi lângă mănăstire şi pentru a putea participa la Sfintele Slujbe.

Făcându-se remarcat prin demnitate, ascultare şi implicare la strană, stareţul de atunci al Mănăstirii Secu, protosinghelul Gherontie Ștefan, a avut îndrăzneala să ceară vrednicului de pomenire Mitropolit Justin Moisescu aprobarea ca Justin Pârvu să îmbrace din nou haina monahală şi binecuvântare să slujească cele ale preoţiei. Cu anumite garanţii date de părintele Ciprian Zaharia, pe atunci casier şi eclesiarh, om cu mare influenţă la Departamentul Cultelor şi la Securitate, Părintele Justin este primit în obştea Mănăstirii Secu.

Imediat, prin viaţa aspră călugărească, prin deschiderea către omul în nevoie, Părintele este repede cunoscut, căutat şi iubit de credincioşi din toate părţile, iar casa în care locuia, era locul căutat cu evlavie de credincioşi, dar şi urmărit de organele de securitate.

În primăvara anului 1975 a făcut un pelerinaj la Sfântul Munte şi se întoarce mai hotărât pentru o viaţă monahală mai aspră după modelul mănăstirilor aghioritice.

Activitatea misionară în mănăstirea Bistriţa
În toamna anului 1977, este cerut de stareţul Mănăstirii Bistriţa, Arhim. Dionisie Velea, să se transfere la această Mănăstire şi cererea îi este aprobată de Centrul Mitropolitan. Aici, pe lângă cunoscutul călugăr cărturar Ioanichie Bălan erau câţiva părinţi veniţi din Durău după desfiinţarea acestei mănăstiri şi astfel se încheagă aici o obşte misionară.
Aici, în străvechea ctitorie muşatină, părintele Justin face din chilia lui de lângă intrarea în incintă, un pridvor al mănăstirii, toţi credincioşii trecându-i pragul, primind binecuvântare, cuvânt de întărire în credinţă în plin regim ateu şi aducând pomelnic spre rugăciune pentru vii şi pentru morţi. Mulţimea credincioşilor se aşeza la o coadă imensă în faţa chiliei sale, iar părintele cu răbdare primea pe fiecare, picurând în suflete nădejde şi multă bucurie. Numele Părintelui era cunoscut de intelectuali şi oameni simpli, de monahi, preoţi şi mireni, de mai marii vremii şi de cei mici, de orăşeni şi oameni de la ţară, creându-se o adevărată mişcare duhovnicească, un duh de trezire din somnul adus de regimul ateu pe care îl sfida cu toată puterea. Protipendada orânduirii comuniste pe ascuns venea la spovedanie, împărtăşanie, botezuri, cununii în urma sfatului ferm al Părintelui Justin. Mărturisea Părintele: „a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea”.

Ctitor al mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin
Toată viaţa, Părintele a avut un vis: să se retragă în locurile natale în viaţă pustnicească, pe valea Bolătăului, doar cu Ceaslovul, Psaltirea şi Biblia. În 1991 acest vis se transformă în realitate: Părintele vine întru ale sale să ridice o mică Biserică şi o chilie. Fiind încă pe iarbă verde, înainte de a începe ridicarea Bisericii, credincioşii îl asaltează în număr foarte mare. Atunci Părintele hotărăşte modificarea planului Bisericii pentru a corespunde cerinţelor şi construcţia de corpuri de chilii pentru tinerii monahi care doreau să se formeze pe lângă sfinţia sa, precum şi pentru credincioşii care îl urmau. Astfel schitul Petru Vodă, ridicat în scurt timp la rang de mănăstire devine un loc de referinţă în spiritualitatea ortodoxiei româneşti, un reper de pelerinaj pentru foarte mulţi credincioşi, o cetate duhovnicească într-o lume asaltată de demonul neopăgânismului.

Mănăstirea Petru Vodă modifică şi istoria şi geografia zonei şi nu numai. În preajma Părintelui s-au adunat călugări şi maici, încât deodată apar două mănăstiri, una de călugări, cealaltă de maici, cu viaţă monahală riguroasă, cu multe activităţi culturale, artistice, sociale, filantropice şi mai ales misionare. În 2005 P.F. Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei sfinţeşte Biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli, în 2008 Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan sfinţeşte paraclisul din Petru Vodă, în 2009 P.S. Calinic sfinţeşte biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, Paltin unde este obştea de maici, orfelinatul şi azilul de bătrâni, acestea fiind câteva repere istorice ale celor două aşezăminte la care se adaugă alte schituri şi aşezăminte dependente moral, duhovnicesc sau administrativ de Părintele, amintind aici doar aşezământul de la Aiud, supranumit Golgota neamului românesc, sau de la Poarta Albă, recent început în memoria victimelor de la Canal.

În ciuda poverii anilor şi a multiplelor încercări, Părintele cu o voinţă şi forţă tinerească şi întărit de puterea lui Dumnezeu era nelipsit de la Sfintele Slujbe, mânca puţin şi o singură dată în zi, dormea foarte puţin, primea pe credincioşi şi stătea la dispoziţia lor 12-16 ore pe zi şi cu sclipirea minţii sale, din experienţa sa duhovnicească şi cu înzestrarea darului străvederii sau înaintevederii, dădea sfatul cel mai potrivit pentru fiecare, încât fiecare credincios ce-i trecea pragul chiliei ieşea alt om, deoarece Părintele îi limpezise calea. Cu chipul frumos şi cucernic, cu părul şi barba ninse de mulţimea anilor, cu privirea senină şi pătrunzătoare, cu o bucurie permanentă pe faţă, hâtru uneori şi cu umor ziditor de suflete, Părintele Justin este icoana unui AVĂ de azi cu nimic mai prejos de orice avă descris în Pateric.

„Voi credeţi că dincolo eu am să stau degeaba?”
După o suferinţă de câteva luni, ca semn al iubirii lui Dumnezeu, în seara zilei de 16 iunie 2013, Părintele Justin a trecut la viaţa cea veşnică. În următoarele trei zile, la Petru Vodă s-a desfăşurat un adevărat pelerinaj naţional, mii de credincioşi din toate părţile au venit să-şi ia rămas bun de la Părintele. Înmormântarea a avut loc la data de 20 iunie, fiind săvârşită de IPS Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Teodosie Arhiepiscopul Tomisului, PS Ioachim Băcăuanu şi PS Longhin de la Bănceni înconjuraţi de sute de preoţi, monahi şi monahii şi peste zece mii de credincioşi.

Cu un oarecare timp înainte de a trece hotarul vieţii, părinţii şi maicile din Petru Vodă l-au întrebat: „Părinte, cum o să ne descurcăm noi fără sfinţia voastră?” Iar Părintele le-a răspuns: „Măi, voi credeţi că dincolo eu am să stau degeaba?”

Suntem încredinţaţi că dincolo Părintele nu stă degeaba. După o viaţă întreagă de rugăciune şi dincolo se va ruga pentru întreg neamul românesc.

de Pr. Prof. Vasile Păvăleanu, http://www.atitudini.com/