Prigonirea monahismului în Basarabia în perioada comunistă

Hristos Domnul atunci iubeşte mai mult Biserica-Mireasa Sa, când picură sânge din ea. S-a jertfit pentru ea din iubire, a întemeiat-o prin jertfă şi suferinţă, de aceea Biserica renaşte prin suferinţă şi Îi întoarece lui Dumnezeu dragostea tot prin jertfă şi suferinţă.

În iconomia Sa, Iubitor de oameni fiind, dar şi Drept Judecător, Dumnezeu a îngăduit ca Biserica în vremurile ’’fericirii roşii’’ să fie încercată şi prigonită. Întreaga istorie a Bisericii nu este altceva decât un şir de lungi suferinţe prin care ea a reînviat, a devenit mai puternică, mai măreaţă şi purificată.

Regimul comunist, odată instaurat în Basarabia, a început cu măsuri drastice de restricţionare a libertăţii credinţei. S-a format un nou cadru juridic de exercitare a misiunii bisericeşti, aservită şi loială intereselor bolşevice. Puterea sovietică a vrut doar să se folosească de Biserică pentru a câştiga mai uşor populaţia pentru scopurile lor, căci, pe vremuri, Biserica era unul dintre factorii cei mai hotărâtori în societate. Reacţia oamenilor de bună credinţă a fost imediat negativă, creştiinii intuind că este vorba de o înscenare.

Totuşi, cu părere de rău, mulţi clerici şi laici creştini au căzut în această capcană, devenind, în paralel ’’slujitori ai Bisericii’’, dar şi KGB-işti sau agenţi secreţi ai comuniştilor (Protoiereii Polipovici, Vustean, Bădărău şi alţii). Anume prin aceştia s-a subminat credinţa ortodoxă în Basarabia. S-a organizat un program ateist al Partidului Comunist, care avea ca obiectiv principal închiderea treptată a tuturor mănăstirilor, deoarece ele constituiau cele mai tari focare de conservare şi de rezistenţă a credinţiei ortodoxe şi a limbii, culturii şi conştiinţei naţionale româneşti. Se făceau rapoarte periodice de către preoţii KGB-işti, infiltraţi în funcţii de răspundere pe lângă eparhii, despre ’’starea confesională din R. S. S. M. şi la centrele monahale’’.

Viaţa religioasă din mănăstiri, însă, îşi urma cursul firesc, aceasta i-a nemulţumit pe bolşevici. Iar agenţii structurilor de stat implicaţi în realizarea programului ateist căutau insistent motive care să justifice închiderea mănăstirilor. În rapoartele secrete către Moscova, călugării erau numiţi ’’elemente antisovietice’’, colaboratori cu ’’regimul de ocupaţie’’, adică cu cei de un neam, de o limbă şi de o cultură cu ei –cu românii. Arhiepiscopul Nectarie al Chişinăului, rus de origine, a contribuit la realizarea programului ateist printr-un exces de zel.

Majoritatea mănăstirilor din Basarabia au fost închise prin deciziile sau cu permisiunea lui. Ca motiv pentru închiderea aşezămintelor monahale erau invocare condiţiile economice precare. În scopuri de strâmtorare s-a folosit sistemul fiscal, aplicat mănăstirilor şi proprietăţilor lor funciare. Anual mănăstirile trebuiau să plătească un impozit din produse agricole, bani au altceva. Neachitarea impozitelor exagerate şi mereu crescânde a mănăstirilor, a fost prilej de închidere a centrelor monastice şi de alungare a călugărilor. Astfel, prin repetate decrete sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi abuziv din mănăstiri şi siliţi să revină la starea civilă, pentru a se reintegra în viaţa pe care au părăsit-o. Aceste decrete de închidere a mănăstirilor au dus la călcarea în picioare a dreptirilor cetăţeneşti, religioase, spirituale şi a oricăror norme de bun simţ, constituind un abuz, o silnicie şi o violare a libertăţii persoanei. Pe de altă parte, a fost o înjosire, defăimare şi încălcare a drepturilor fundamentale ale Bisericii de către statul comunist ateu, care s-a dovedit a fi un stat poliţienesc şi terorist.

Comitetele executive raionale erau obligate să desfăşoare o activitate de convingere a monahilor pentru a se dezice de viaţa călugărească şi să se integreze în viaţa social-activă. Noile tarife de impozitare cereau trei pătrimi din venitul total al mănăstirilor. Punctul culminant al politicii statului sovietic de distrugere a monahismului românesc din Basarabia este atins în 1959, când a fost adoptată hotărârea de desfiinţare a tuturor mănăstirilor şi preluarea de către stat a tuturor bunurilor, proprietăţilor şi anexelor mănăstireşti ; mănăstirile având dreptul de proprietate doar asupra bisericilor, iar clădirile şi anexele putând fi folosite doar după achitarea chiriei impuse. În 1945 în Basarabia funcţionau 25 de mănăstiri, în 1949-doar 20, iar în 1961 se mai aflau pe plaiurile noastre doar 4 mănăstiri. Dar şi acestea au fost închise în anii următori, iar în 1965 mai era deschisă doar Mănăstirea Japca.

Comuniştii au folosit toate mijloacele moderne în scopul dezmembrării şi compromiterii vieţii monahale şi a Bisericii: cinematograful, presa, radioul, chiar şi procese juridice publice cu cei arestaţi din rândul clericilor, călugărilor şi credincioşilor pentru aşa numita ’’activitate antisovietică’’. Dar în ciuda tuturor măsurilor luate împotriva monahismului din Basarabia, el s-a păstrat şi a reînviat pentru a mărturisi întregii lumi despre trăinicia şi rezistenţa Bisericii Ortodoxe pe care ’’porţile iadului nu o vor birui’’(Matei 16, 18).

Informaţii preluate din ’’Răstignirea monahismului românesc la mijlocul sec. al XX-lea’’ de Ierom. Cosma Giosan

Sursa: http://www.aparatorul.md/