Sfântul Cuthbert – britanicul Sfântul Serafim al Sarovului

Britania nu a avut niciodată un sfânt mai îndrăgit decât Sfântul Cuthbert. Cuviosul a fost mult iubit de călugări, curtea regală, oamenii simpli, încă fiind în viaţă şi ducându-şi crucea de monah, evanghelist şi episcop. Imediat după moartea sfântului, mormântul său a devenit ca un magnet pentru foarte mulţi pelerini şi s-au produs un nor de minuni. După reforma iconoclastă a regelui englez Henry al VIII-lea, când au fost persecutate şi închise mănăstirile, moaştele sfântului Cuthbert rămas printre puţinele sfinţenii nepângărite. Şi astăzi, în secolul 21, moaştele sfântului continuă să-i inspire atât pe Catolici, Anglicani, Ortodocşi, cât şi pe non-conformişti.

Sfântul Cuthbert s-a născut în anul 635, în timpurile când Marea Britanie se afla încă la o răscruce de drumuri. Tradiţia antică a celţilor creştini încă era vie în Cornwall, Ţara Galilor, Irlanda şi Scoţia, concentrată mai mult în jurul mănăstirilor. Oamenii de rând se inspirau din viaţa sihastrilor, astfel îmbrăcând în veşmânt nou cultura şi tradiţiile celtice păgâne din epoca pre-creştină. Minunatele bijuterii, obiecte încrustate, articole artistice din metal au primit o formă nouă, fiind absorbite de creştinism şi renăscând în podoabe pentru cărţi religioase şi cruci din piatră. Literatura celtică, precum eroica balada Táin Bó Cúailnge (TheCattle Raid of Cooley – Răpirea taurului din Cualinge), a reapărut în formă de povestiri despre sfinţi, precum fantastica relatare a Călătoriei SfântuluI Brendan (The Voyage of Saint Brendan). Această credinţă romantică şi extraordinar de independentă a fost înfruntată direct de puterea Bisericii Romane, cu ierarhia, instituţiile şi resursele ei. Mulţi vedeau Creştinismul Roman ca o întoarcere în lumea de care ei s-au izolat acum câteva secole, dar în cele din urmă, Roma a biruit.

Cuthbert a fost un Anglo-Saxon, născut în secolul 7 într-o familie de oameni simpli. Tânărul Cuthbert a fost un cioban, apoi un ostaş, la fel ca şi Moise şi David înaintea lui. Aceste îndeletniciri care i-au format şi pe profetul şi regele Biblic, de asemenea au constituit o pregătire pentru Cuthbert, regăsindu-se în viaţa lui de monah şi învăţându-l să facă faţă greutăţilor fizice, din care el a deprins înfrânarea, sihăstria şi smerenia.

Fiind încă păscător de vite, Cuthbert a avut o vedenie: „… el a văzut un rază lungă de lumină care străbătea întunericul nopţii, iar în mijlocul ei se afla o ceată de vieţuitori cereşti coborând pe pământ şi primind în sânul un suflet de o strălucire orbitoare, iar apoi s-au întors grăbit în locaşurile lor cereşti”. Dimineaţa el a aflat că Episcopul Aidan de Lindisfarne s-a mutat la Domnul, şi în acel moment Cuthbert a decis să devină monah. Putem de asemenea presupune să sfântul Cuthbert şi-a dobândit faimoasa dragoste pentru animale încă de când păştea oile lângă Mănăstirea Melrose (Melrose Abbey), unde el, de asemenea, ar fi putut întâlni mulţi călugări discutând cu ei despre credinţă.

Dacă noi cunoaştem puţine despre viaţa sfântului ca păstor de vite, atunci şi mai puţin ştim despre viaţa lui ca ostaş. Nu sunt atestate date care ar mărturisi despre participarea sa în război în acei patru ani câţi a făcut serviciul în armată, deşi în acea perioadă a existat un conflict între regatele Northumbria şi Mercia. Este greu să ne imaginăm că acest mare sfânt care viaţa întreagă şi-a dedicat-o slujind oamenilor nevoiaşi a putut vreo dată lua arma în mâini pentru a vătăma pe cineva. Ne-ar fi interesant, totuşi, să ne imaginăm ce amintiri a avut sfântul Cuthbert peste mulţi ani, când monah fiind pe Insula Farne, lupta cu duhurile rele care bântuiau prin acele meleaguri, într-armat fiind cu „coiful mântuirii, pavăza credinţei, şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu, şi respingând astfel toate săgetările învăpăiate ale vicleanului, cu toate puterile sale punând pe fugă pe acel vrăjmaş potrivnic” (Sfântul Bede Cel Cuvios, Viaţa Sfântului Cuthbert).

Părăsind armata, Cuthbert merge la Mănăstirea Melrose, la hotarele Scoţiei, unde a fost acceptat ca monah şi făcut praepositus hospitum, adică, arhondar. Când veneau călătorii prin zăpadă, sfântul le cuprindea picioarele îngheţate şi le încălzea cu suflarea sa caldă.

Anume din acea vreme provine istoria despre Sfântul Cuthbert şi vidrele. Vizitând o casă de rugăciune în Coldingham, Cuthbert s-a retras noaptea şi a mers pe coasta mării, apoi a intrat în apă până la gât şi a petrecut toată noaptea în rugăciune şi contemplare. Marea Nordică la Northumbria nu este doar foarte rece, dar şi foarte aspră, pentru că vântul puternic face valuri mari izbindu-le în stâncile de pe mal. Sfântul Cuthbert s-a rugat toată noaptea în apa rece ca gheaţa, şi doar luna lumina valurile care loveau puternic în mal. Adesea credem că rugăciunea şi contemplarea este învăluită în linişte şi pace, însă Sfântului Cuthbert nu i-a fost greu să observe prezenţa lui Dumnezeu chiar şi în acele valuri care se ridicau asupra lui ca să-l înghită. Într-adevăr, noi vedem în acest exemplu, cum mintea celtică a Sfântului Cuthbert percepea spiritualitatea prin natură. Identificarea lui Cuthbert cu întreaga Creaţie este demonstrată strălucitor prin ceea ce a urmat: îndată ce Sfântul a ieşit din mare, două vidre s-au ivit pe mal şi, lipindu-se de Sfântul Cuthbert, l-au încălzit cu blana lor caldă şi suflarea fierbinte.

Când a murit egumenul Mănăstirii Melrose în anul 665, Sfântul Cuthbert a fost pus în locul lui. În acel an Sinodul de Whitby a adoptat tradiţiile monahale romane, şi Cuthbert l-a acceptat cu smerenie. Sfântul a muncit pentru a înlesni trecerea de la vechea tradiţie celtică la cea romană. El a fost transferat la Marea Mănăstire de la Lindisfarne de pe Insula Sfântă – mănăstire înfiinţată de Episcopul Aidan care vieţuia după regula monahală celtică. A fost o alegere ideală, întrucât Sfântul a fost crescut în tradiţia celtică, dar acum era un urmaş al Romei. Cuthbert a fost un om cu o viaţă sfântă şi evlavioasă, el era înţelept şi statornic în credinţă, de aceea el pe mulţi i-a condus cu exemplul său. Pravila Sfântului Cuthbert a fost cu drag îmbrăţişată de mulţi monahi, însă au fost şi unii care nu au vrut să accepte regula romană. Aceştia s-au întors în Irlanda. Mănăstirea Lindisfarne se află în ţinuturi îndepărtate, aproape la o milă de ţărmul Northumbria, şi este accesibilă doar în timpul refluxului mării. Şi totuşi, se pare că pentru Cuthbert ea nu era destul de îndepărtată, întrucât el nu dorea nimic mai mult decât viaţă pustnică, asemenea sihastrilor părinţi pe care vroia să-i urmeze spre mântuire cu toată inima sa.

Iniţial Cuthbert a petrecut mult timp departe de mănăstire, călătorind neobosit prin ţară, de la Berwick la Galloway, predicând Evanghelia prin oraşele şi satele pe care le vizita. În vremea aceea încă erau mulţi păgâni prin acele ţinuturi, şi Cuthbert a căpătat faimă printre ei, vindecând pe cei bolnavi şi dând dovadă de profundă înţelepciune. El i-a câştigat pentru Hristos, iar ei îl numeau Făcătorul de Minuni al Britaniei.

Şi totuşi, dorul său de viaţă pustnicească a fost atât de nestăvilit, încât Sfântul Cuthbert a părăsit Insula Sfântă. La început şi-a făcut o chilie într-o stâncă ce putea fi accesată de pe Insula Sfântă doar pe timpul refluxului. Acum această insulă este cunoscută ca Insula Sfântului Cuthbert. Şi totuşi, nici aici Sfântul nu a rămas mult timp, probabile pentru că nu simţea acea izolare pe care şi-a dorit-o, de aceea, a plecat pe Insula Farne, la câteva mile distanţă de Lindisfarne. Aici pentru mult timp chilia sa a rămas complet inaccesibilă, chiar şi cu barca.

Se pare că sfinţii celţi au fost întotdeauna atraşi de apă: Sfântul Columba s-a stabilit pe Iona, o insulă mică în apropierea ţărmului scoţian; Sfântul Brendan este cunoscut pentru călătoria sa pe Insulele Faroe, Islanda şi Groenlanda, petrecând mult timp pe mare şi trecând prin multe întâmplări. Mulţi călugări celţi se lăsau purtaţi de valuri în lutre pescăreşti (numite coracle – luntre mică din lojniţă de salcie, folosită în Ţara Galilor şi Irlanda – N.T.), mergând oriunde Dumnezeu îi va duce pe fluxurile mărilor. Astfel ei au evanghelizat o mare parte din continent, iar unii spun că au ajuns chiar până în meleaguri precum Nova Scotia (Continentul Nord American). Pentru aceşti monahi, marea a fost un loc de posibilităţi nelimitate, dar şi o uşă spre Împărăţia Cerurilor. Ţărmurile erau asemănate cu hotarele vieţii, limitele exterioare ale vieţuirii, simbolizând pentru ei viaţa monahală trăită cu un picior pe pământ şi cu altul în Ceruri. Marea, ca şi dragostea lui Dumnezeu, este infinit de largă şi adâncă, de nepătruns, dincolo de înţelegerea omenească. În aceste împrejurări Sfântul Cuthbert se simţea acasă, departe de orice confort şi securitate omenească, dar şi de avuţii pământeşti. Pe Insula Farne el îşi petrecea zilele privind spre mare, cu dor nestăvilit de despărţire de tot ceea ce e pământesc şi de unire cu Dumnezeu în eternitate.

Pe Farne Cuthbert şi-a construit o coliba simplă. Deşi nu există nici o urmă a ei astăzi, Sfântul Bede mărturiseşte despre chilia Sfântului Cuthbert că aceasta avea doar o singură fereastră prin care putea fi văzut numai cerul. De aici provin istorisirile despre Sfântul Cuthbert şi păsările care îi furau recoltele. Sfântul a dojenit păsările, şi ele l-au ascultat, lăsându-i recoltele în pace. Nişte cioroi, în semn de căinţă pentru dauna ce i-au pricinuit-o Sfântului, i-au adus o bucată de slănină, pe care Cuthbert a păstrat-o pentru a lustrui încălţămintea vizitatorilor. De asemenea, Sfântul Cuthbert a mijlocit pentru emiterea legilor întru protecţia răţilor Eider (cunoscute astăzi cu denumirea Răţile lui Cuthbert), transformând Insula Farne în prima rezervaţie naturală din lume. Astăzi multe specii de păsări populează insula, inclusiv cormoranii moţaţi, cormoranii, cufundarii, guilemotele, fraterculele arctice, dar şi colonii de foci, mulţimi de iepuri (introduşi recent), iar în apele de lângă ţărm adesea pot fi văzute balene.

Sfântul Cuthbert a trăit pe Farne opt ani, până când a fost implorat să se întoarcă la Lindisfarne şi să devină episcop. În anii de slujire episcopală sfântul a făcut multă evanghelizare, şi nu a părăsit niciodată vieţuirea aspră şi lepădarea de sine.

În curând însă Cuthbert a început să-şi simtă pământescul sfârşit, şi a rugat să fie eliberat de episcopie, pentru ca să poate reveni pe Insula Farne şi duce viaţă pustnică. În curând după ce s-a întors pe insulă, s-a îmbolnăvit. Către timpul când monahii l-au găsit, Cuthbert cu greu se mişca şi nu mai mânca nimic. Arăta destul de înspăimântător, era nepieptănat, cu unghii lungi şi cu haine care nu fusese schimbate de mult timp.

Obştescul sfârşit al Sfântului în anul 687 a fost semnalat celor de pe Lindisfarne cu lumânări, şi oameni simpli, mulţi din care l-au cunoscut pe Sfântul Cuthbert personal şi au fost chiar creştinaţi de el, veneau la el, apoi la mormântul său, ca să dea cinste cuvenită moaştelor sale nepieritoare. În anii următori, pelerinii veneau la Lindisfarne pentru a vizita mormântul Sfântului Cuthbert, la care multe minuni se făceau.

Moaştele Sfântului Cuthbert au fost printre foarte puţinele sfinţenii care au supravieţuit reformei distrugătoare a regelui Henry al VIII-lea. Astăzi ele sunt aşezate în raclă în Catedrala Durham, acoperite cu o piatră de marmură, pe care scrie simplu: „Cuthbertus”.

Nota traducătorului: Catedrala Durham este scaunul Episcopului Anglican, capului bisericii Anglicane. Faptul că moaştele sfântului Cuthbert, precum şi multe alte sfinţenii ortodoxe sunt venerate de biserica Anglicană indică rădăcinile ortodoxe ale bisericii engleze.

Tradus de preotul Constantin Cojocaru

 Publicat iniţial în limba engleză

în revista Sourozh, Nr. 107

a Eparhiei de Suroj a Bisericii Ortodoxe Ruse

articolul: „Saint Cuthbert, Britain’s Saint Seraphim”

semnat de Mike Stonelake (p. 14-21)