Credinţa nefăţarnică | Gândurile Sf. Teofan Zăvorâtul în ziua de marți a celei de-a III-a săptămâni după Înviere

Marţi [Fapte 8,5-17; In. 6, 27-33]

„Iar Simon a crezut şi el şi, botezându-se, era mereu cu Filip.” A crezut şi s-a şi botezat, dar nimic n-a ieşit din el.

Se cuvine să ne gândim că ceva nu era cum trebuie în întocmirea credinţei lui. Credinţa nefăţarnică înseamnă lepădare de propria minte. Aceasta trebuie golită şi înfăţişată credinţei ca o scândură curată, pentru ca aceasta să se poată însemna în minte aşa cum este, fără amestecul unor rostiri și socotinţe străine.

Atunci când în minte rămân socotinţele ei, după ce se întipăresc în ea socotinţele credinţei, va ieşi în ea o încurcătură: conştiinţa se va rătăci, prinsă între lucrările credinţei şi filozofările minţii. Aşa a fost și Simon, părintele tuturor ereticilor; aşa sunt şi toţi cei care intră pe tărâmul credinţei cu filozofările lor – la fel ca înainte, aşa și acum.

Aceştia se rătăcesc în ale credinţei şi nimeni nu iese din dânşii, afară de vătămare: pentru sine – când nu capătă glas, pentru alţii – atunci când rătăcirea nu rămâne în ei, ci se revarsă în afară, din setea lor de a fi învăţători. Din această pricină se nasc întotdeauna grupuri de oameni care păcătuiesc mai mult sau mai puţin în materie de credinţă, cu o nefericită încredere în infailibilitatea lor şi o jalnică dorinţă de a-i face pe toţi să îi urmeze.

 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ediția a III-a, București: Editura Sofia, 2015