Viața Sfântului Mucenic Lavrentie Arhidiaconul

După războiul romanilor cu perşii, Deciu împăratul s-a întors în Roma cu biruinţă şi cu dănţuire. Atunci preasfinţitul Sixt, papa Romei, cu clerul său, a fost prins de Valerian, eparhul Romei, şi închis în temniţa poporului. Sixt era din Atena, de neam grecesc, şi a fost mai întâi filosof, apoi ucenic al lui Hristos; şi mergând la Roma, a fost de bună trebuinţă Bisericii lui Hristos; pe de o parte, pentru înţelepciunea sa, iar pe de alta, pentru viaţa sa cea îmbunătăţită. Apoi, după o vreme oarecare, a fost ridicat la treptele rânduielilor bisericeşti; căci, fiind ucis pentru Hristos preasfinţitul Ştefan, papa Romei, Sfântul Sixt a fost ridicat la scaun în locul lui, ca la o moarte sigură, pentru că în acele vremi nu era vreun papă, pe care să-l fi ocolit paharul pătimirii.

    Deci Sfântul Sixt, şezând în temniţa din Roma cu clericii şi cu ceilalţi creştini, au fost munciţi pentru Hristos doi boieri persani, anume Avdon şi Senis, pe care Deciu îi adusese cu el legaţi ca pe nişte robi. Iar după uciderea acelora, împăratul Deciu şi eparhul Valerian au poruncit ca pe Sixt papa să-l aducă noaptea înaintea lor, în capiştea care se numea Teliude. Şi când trimişii au venit ca să-l ia din temniţă, Sfântul Sixt a zis către cei legaţi împreună cu el: „Fraţilor şi ostaşii mei, nu vă temeţi de muncile cele vremelnice. Ştiţi ce fel de chinuri au răbdat sfinţii mai înainte de noi, ca să câştige cununile vieţii veşnice. Insuşi Hristos Dumnezeul nostru a pătimit pentru mântuirea noastră, ca să ne lase nouă pildă; deci să nu vă temeţi a pătimi pentru Hristos, ca să împărăţiţi împreună cu Dânsul”.

    Odată cu Sfântul Sixt au dus şi doi diaconi, anume Felichisim şi Agapit, şi i-au pus înaintea lui Deciu şi a lui Valerian. împăratul a zis către Sixt: „Ştii pentru ce eşti prins şi adus înaintea noastră?” Sixt a răspuns: „Ştiu prea bine”. Impăratul a zis: „Dacă ştii, fă precum fac şi ceilalţi ca să fii viu tu, iar clerul tău să se înmulţească”. Papa a zis: „Cu adevărat de aceasta mă îngrijesc, ca să se înmulţească clerul meu”. Zis-a împăratul: „Deci jertfeşte zeilor şi fii mai mare peste toţi slujitorii idoleşti”. Iar fericitul Sixt a răspuns: „Eu întotdeauna aduc jertfă curată şi fără prihană lui Dumnezeu Tatăl cel Atotputernic; Fiului Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, şi Sfântului Duh”. Zis-a împăratul: „Îţi cruţăm bătrâneţile, dar cruţă-te şi tu pe tine însuţi şi te îngrijeşte de clerul tău, ca să-l izbăveşti de la moarte”. Răspuns-a sfântul: „Până acum m-am cruţat şi mă cruţ şi îngrijesc de clerul meu, ca să pot să-i răpesc şi să-i izbăvesc pe toţi împreună cu mine din adâncul morţii veşnice”.

    Zis-a împăratul către ostaşi: „Duceţi-l în capiştea lui Marte, ca să-i jertfească aceluia, iar de nu va voi, să-l închideţi în temniţa care se numeşte a lui Mamertin”. Deci dus fiind papa la capiştea lui Marte împreună cu amândoi diaconii şi silit fiind spre jertfă, a zis către acei ostaşi: „O, ticăloşilor şi vrednicilor de plâns, pentru ce vă închinaţi idolilor celor muţi şi surzi, care nici lor, nici altora, nu pot să le ajute? Ascultaţi-mă pe mine, fiilor, şi vă pocăiţi, izbăvindu-vă sufletele voastre de veşnicele munci!” Dar ei, împlinind porunca împăratului, au dus pe papa şi pe amândoi diaconii în temniţa lui Mamertin. Şi văzând Sfântul Lavrentie arhidiaconul pe Sfântul Sixt fiind dus în legături, a strigat către el: „Părinte, unde te duci fără fiul tău? O, sfinte arhiereu, unde te grăbeşti fără arhidiaconul tău? Tu niciodată nu ai adus jertfă fără mine! Ce a găsit mila ta părintească neplăcut la mine? Oare sunt lepădat? Nu m-ai încercat oare pe mine ca să-ţi fiu slujitor plăcut? Dacă am fost părtaş cu tine întru lucrarea dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos, pentru ce să nu fiu părtaş cu tine şi în vărsarea sângelui pentru Hristos? Ia-mă cu tine, părinte! Ia, învăţătorule, şi pe ucenicul tău, şi mă dă jertfă lui Dumnezeu înaintea ta, precum Avraam a jertfit pe fiul său, Isaac, şi marele Apostol Petru, pe întâiul arhidiacon Ştefan, şi, văzându-mă pe mine săvâr-şindu-mă prin mucenicie, te vei sârgui şi tu însuţi pe urmă spre cunună!”

    Iar preasfinţitul Sixt i-a răspuns: „O, fiule, nu te las, ci te păzesc spre mai mari chinuri pe tine; pentru că cele mai mari nevoinţe te aşteaptă pe tine pentru credinţa în Hristos. Eu ca un bătrân ies la lupta cea mai uşoară, iar ţie ţi se cuvine să arăţi biruinţă şi dănţuire mai slăvită împotriva chinuitorului. Deci nu plânge; să ştii că, după trei zile de la sfârşitul meu, vei merge după preotul tău şi nu-ţi este de trebuinţă să fiu şi eu de faţă, ca şi cum aş fi spre ajutor. Ilie a lăsat pe Elisei şi nu i-a luat puterea facerii de minuni. Mergi deci până la vremea aceea şi avuţiile bisericeşti să le împarţi săracilor şi celor ce au trebuinţă după socoteala ta”. Deci ducându-se Sfântul Lavrentie şi luând podoabele şi vistieriile bisericeşti, căuta prin cetate pe clericii ascunşi şi pe creştinii săraci; şi, pe câţi îi afla, le dădea spre trebuinţă cele de nevoie.

    Şi mergând la muntele Helion, a aflat o văduvă, care petrecea întru văduvie de 32 de ani. Acea văduvă, pe nume Chiriachi, ascundea la sine mulţi creştini, împreună cu preoţii şi clericii lor. Sfântul Lavrentie a adus noaptea acolo argint destul, haine şi toate cele de trebuinţă şi a început să spele picioarele slujitorilor lui Dumnezeu şi a celorlalţi creştini. Iar văduva Chiriachi, închinându-se la picioarele lui, i-a zis: „Rogu-te, robule al lui Hristos, puneţi mâinile tale pe capul meu, deoarece pătimesc o durere cumplită”. Iar sfântul, punând pe mâinile ei fota cu care ştergea picioarele, iar^mâinile sale punân-du-le pe capul ei în semnul Sfintei Cruci, a zis: „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, fii sănătoasă”. Şi îndată acea văduvă s-a tămăduit de durerea sa.

    În aceeaşi noapte, Sfântul Lavrentie ducându-se la uliţa care se numea Canaria, a aflat mulţi creştini adunaţi în casa unui oarecare creştin Narcis. Şi intrând înăuntru la ei, le-a spălat picioarele şi le-a dat destul spre trebuinţă din averile bisericeşti. Acolo era un oarecare orb Crischentie, care, plângând, a zis către sfânt: „Pune mâna ta pe ochii mei, ca să-ţi văd faţa”. Iar Sfântul Lavrentie a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care a deschis ochii celui orb din naştere, Acela să te lumineze şi pe tine”. Şi a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochii orbului şi îndată acela a văzut şi a privit faţa lui Lavrentie, bucurându-se.

    Ieşind sfântul de acolo, s-a înştiinţat că în peşterile lui Nepotian s-au adunat o mulţime de creştini şi s-au ascuns; deci a mers acolo, ducându-le cele de hrană şi altele de trebuinţă. Acolo a aflat 70 de suflete, bărbaţi şi femei, între care şi pe Sfântul Iustin preotul. Deci spălându-le picioarele şi dându-le cel mai de pe urmă argint, s-a dus.

    Şi a auzit că sfinţitul Sixt a fost dus cu cei doi diaconi la judecată în capiştea Teliudei şi a mers acolo, vrând să vadă ce o să fie. Deci papa a fost pus înaintea lui Deciu şi a lui Valerian, şi Deciu a zis către el: „Te sfătuim cele folositoare pentru bătrâneţile tale, ascultă-ne şi adu jertfe zeilor”. Sfântul a răspuns: „Sfătuiţi-vă pe voi singuri cele de folos şi nu huliţi pe Dumnezeul ceresc. Pocăiţi-vă pentru vărsarea sângelui sfinţilor, ca să nu pieriţi cumplit!”

    Auzind Deciu aceste cuvinte, s-a mâniat şi a zis către Valerian: „Dacă acesta nu se va pierde din mijlocul celor ce vieţuiesc pe pământ, nimeni nu va avea nici frică, nici ascultare de stăpâni”. Şi a zis Valerian: „Să se pedepsească cu moarte!” Atunci diaconii au strigat către asupritori: „O, ticăloşilor, dacă aţi fi ascultat sfaturile părintelui nostru, aţi fi scăpat de muncile cele veşnice ce vă aşteaptă pe voi”. Zis-a Valerian: „Până când aceştia trăiesc, îngrozindu-ne pe noi cu munci? Să fie duşi în capiştea lui Marte ca să jertfească, iar de nu vor voi, apoi în acelaşi loc să li se taie capetele”.

    Deci acea capişte a lui Marte era în afară de zidurile cetăţii, dinaintea porţilor care se numeau „ale lui Apie”, unde fiind duşi sfinţii, preasfinţitul papă a zis către acea capişte: „Să te sfărâme pe tine Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu!”; iar creştinii zicând „Amin”, îndată s-a făcut cutremur mare şi a căzut o parte din acea spurcată capişte, sfărâmându-se şi idolul din ea. Atunci Sfântul Lavrentie a strigat către preasfinţitul Sixt, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, părinte, că acum am împărţit vistieria ce mi-ai încredinţat-o”. Iar ostaşii auzind de vistierie, au prins pe Sfântul Lavrentie şi l-au ţinut legat. Iar pe papa cu cei doi diaconi i-au tăiat înaintea acelei capişti de sub munte şi trupurile lor le-au lăsat neîngropate. Şi după ce s-a făcut noapte, au mers preoţii, diaconii şi ceilalţi creştini şi, luând acele cinstite trupuri, l-au pus pe cel al papei în peştera de la mormântul lui Calixt, iar pe ale diaconilor le-au îngropat în mormântul lui Pretextat. Astfel s-au sfârşit pentru Hristos prin mucenicie preasfinţitul papă Sixt şi cu dânsul cei doi diaconi, Felichisim şi Agapit, în ziua de 6 august.

    După uciderea preasfinţitului papă Sixt, ostaşii au adus la împăratul pe Sfântul Lavrentie, şi i-au spus, zicând: „Am prins pe arhidiaconul lui Sixt, care a luat vistieria după al său papă şi a ascuns-o”. Iar împăratul, auzind de vistierie, s-a bucurat şi, punând pe Lavrentie înaintea sa, a zis către dânsul: „Unde sunt bogăţiile bisericeşti pe care le-ai ascuns?” Dar Sfântul Lavrentie nu i-a răspuns nici un cuvânt. Atunci împăratul Deciu l-a dat lui Valerian eparhul, zicându-i: „Cercetează-l pentru avuţiile bisericeşti şi sileşte-l la închinarea zeilor; iar de nu va voi să spună unde sunt avuţiile şi să se închine zeilor, să-l pierzi cu munci”. Iar Valerian, luând pe Lavrentie, l-a dat unui mai-mare peste ostaşi, anume Ipolit, care era păzitorul celor legaţi, zicându-i să aibă grijă de el. Iar Ipolit a închis pe Lavrentie în temniţă, împreună cu ceilalţi legaţi.

    Între aceia era un elin, anume Luchilie, ţinut legat de mult. Acela îşi pierduse vederea de mult plâns, rămânând orb. Deci Sfântul Lavrentie i-a zis: „Crede în Fiul lui Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos şi te botează, iar Acela te va lumina”. Orbul a zis: „Eu doresc de mult să mă botez în numele lui Hristos”. Lavrentie a zis: „Dar crezi din toată inima?” Orbul a răspuns cu plângere: „Cred în Domnul Iisus Hristos, mă lepăd de idolii cei deşerţi şi scuip asupra lor”. Iar Ipolit, ascultând cu răbdare cuvintele lor, voia să vadă dacă se vor deschide ochii orbului şi cum se va face aceea. Deci Sfântul Lavrentie, învăţând pe Luchilie, apoi binecuvântând apa, l-a botezat şi îndată i s-au deschis ochii şi a strigat, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Iisus Hristos, Dumnezeul cel veşnic, Care m-a luminat!”

    De această minune înştiinţându-se şi alţi orbi, se duceau în temniţă la Sfântul Lavrentie; iar el chemând numele lui Iisus Hristos şi punându-şi mâinile pe ochii lor în semnul Sfintei Cruci, îi făcea să vadă. Şi văzând Ipolit toate acestea, se minuna. Apoi a zis către Lavrentie: „Arată-mi mie vistieriile cele bisericeşti”. Lavrentie a zis către dânsul: „O, Ipolite, dacă vei crede în Dumnezeu, Tatăl cel atotputernic, şi în Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, ţi se vor arăta avuţiile şi ţi se va da viaţa cea veşnică”. Ipolit a zis: „Dacă se va împlini cu adevărat cuvântul grăit de tine, atunci voi face ceea ce porunceşti”. Sfântul a zis: „Ipolite, ascultă-mă pe mine şi fă degrab ceea ce zic: leapădă pe idolii cei muţi şi surzi şi primeşte Sfântul Botez”.

    Şi s-a învoit Ipolit şi l-a scos pe Lavrentie din legături şi l-a dus la casa sa. Apoi Lavrentie, învăţând pe Ipolit şi povăţuindu-l la sfânta credinţă, l-a botezat. Iar după botez, Ipolit a zis: „Am văzut sufletele cele nevinovate în mare bucurie!” Acelea erau avuţiile despre care Lavrentie îi spusese că i se vor descoperi; pentru că în ceasul botezului i-a arătat Domnul prin minunată vedenie cereştile bucurii. Apoi a zis iarăşi către Sfântul Lavrentie: „Te jur cu Domnul nostru Iisus Hristos, să botezi toată casa mea!” Şi a botezat sfântul pe cei ce se aflau în casa lui, cu totul 19 suflete. In vremea aceea a venit poruncă la Ipolit, ca să ducă pe Lavrentie la Valerian. Şi a spus Ipolit lui Lavrentie despre aceea. Iar sfântul i-a zis: „Să mergem că şi ţie şi mie ni s-a gătit cununa mucenicească”.

    Şi mergând ei înaintea feţei lui Valerian, a zis Valerian către Sfântul Lavrentie: „Lasă-ţi împotrivirea şi ne arată avuţiile, care se zice că sunt la tine”. Sfântul a zis: „Dă-mi vreme două sau trei zile şi ţi le voi arăta”. Apoi Valerian a zis către Ipolit: „Ţi-l încredinţez ţie pentru trei zile”. Deci Valerian a eliberat pe Lavrentie şi a spus despre aceasta împăratului, că Lavrentie, după trei zile, are să arate avuţiile. Iar Lavrentie, plecând din faţa lui Valerian, în trei zile a adunat în casa lui Ipolit mulţime de săraci, de văduve, de sărmani, de orbi, de şchiopi şi de neputincioşi. Iar a treia zi i-a dus pe toţi înaintea lui Deciu şi a lui Valerian – ei fiind atunci în palatul lui Salustie – şi a strigat cu mare glas către dânşii, zicând: „Iată, aveţi vistieriile cele veşnice puse în aceste vase pe care le vedeţi şi cine îşi va pune averile sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în cereasca împărăţie”.

    Atunci împăratul Deciu şi eparhul Valerian, văzându-se ruşinaţi, s-au umplut de mânie şi acum nu-l mai schingiuiau atât de mult pentru avuţii, cât au început a-l sili la închinarea de idoli. Şi a zis Valerian către dânsul: „Pentru ce te chinuieşti mult? Jertfeşte zeilor şi leapădă-ţi meşteşugurile de farmece, spre care nădăjduieşti!” Iar sfântul a răspuns, zicând: „Pentru ce vă învaţă diavolul să siliţi pe creştini să se închine dracilor? Judecaţi singuri dacă este drept a pleca grumazul la idolul zidit de mâini omeneşti şi la diavolul care petrece într-însul, mai mult decât la Dumnezeul cel ceresc, la Ziditorul a toată făptura văzută şi nevăzută”. Iar împăratul, mâniindu-se, a poruncit să dezbrace pe Lavrentie, să-l întindă la pământ şi să-l bată cu scorpioane (Scorpionul era o unealtă de chinuire – un laţ de fier subţire cu dinţişori ascuţiţi). Şi fiind bătut mucenicul cumplit şi înroşindu-se pământul cu sângele lui, împăratul Deciu îi zicea: „Nu huli pe zei, nu huli!” Iar mucenicul răspundea: „Eu mulţumesc Dumnezeului meu că m-a învrednicit părţii robilor Săi, sfinţilor mucenici; iar tu, ticălosule, te chinuieşti cu nebunia şi cu iuţimea ta”.

    Apoi Deciu a poruncit celor ce-l chinuiau să înceteze a-l bate, să-l ridice de la pământ şi să aducă înaintea lui un pat de fier, scânduri, vergi de plumb şi alte unelte de muncire, şi i-a zis: „Cu toate acestea va fi muncit trupul tău, de nu vei aduce jertfe zeilor”. Iar mucenicul a răspuns: „Ticălosule, eu toate acestea le-am dorit de mult ca pe nişte ospeţe; pentru că acestea vouă vi se par că sunt chinuri, iar nouă slavă”. Muncitorul a zis: „Dacă aceste munciri pentru tine sunt ospăţ şi slavă, atunci spune-ne unde se ascund şi ceilalţi creştini, ca să vină aici să se ospăteze împreună cu tine”. Sfântul a răspuns: „Ochii voştri cei necuraţi nu sunt vrednici să-i vadă pe aceia, ale căror nume sunt scrise în cer”.

    După aceasta, împăratul a poruncit ca pe Sfântul Lavrentie să-l ducă legat în palatele lui Tiberie, unde voia şi el însuşi să meargă. Şi ajungând acolo şi şezând în capiştea lui Die, a pus de faţă pe mucenic şi a zis către dânsul: „Spune-ne nouă pe toţi necuraţii creştini, ca să curăţim cetatea de dânşii, iar tu închină-te zeilor şi nu nădăjdui spre vistieriile pe care le tăinuieşti”. Sfântul a răspuns: „Pe robii lui Hristos nu ţi-i voi spune, iar spre vistierii nădăjduiesc cu adevărat şi sunt încredinţat despre ele”. Impăratul a zis: „Socoteşti oare că prin aur şi prin argint te vei răscumpăra din munci?” Mucenicul a răspuns: „Eu sunt rob al lui Hristos şi nădăjduiesc spre Dânsul; deci sunt încredinţat de vistieriile cele cereşti, pe care Hristos Dumnezeul meu le-a pregătit pentru mine şi pentru toţi robii Săi”.

    Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să bată pe sfânt cu beţe şi să-i ardă coastele cu scânduri de fier înroşite. Iar sfântul se ruga lui Dumnezeu într-acele munci, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel din Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, robul Tău, pe cel clevetit, dar care nu s-a lăsat de Tine, pe cel întrebat şi care Ţi-a mărturisit preasfântul Tău nume”. Apoi muncitorul a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb pe mucenic, iar sfântul a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!” Atunci a venit de sus un glas, zicând către dânsul: „Incă mai ai mult să pătimeşti!” Şi a fost auzit glasul acela de toţi, iar Deciu, mâniindu-se fără de măsură, a strigat cu glas mare, zicând: „Bărbaţi romani şi adunarea poporului, aţi auzit glasul diavolilor care mângâie pe vrăjitorul şi pe furul acesta de cele sfinte, care nici pe zeii noştri nu-i cinsteşte, nici pe mine, împăratul, nu mă ascultă şi nici de munci nu se teme”.

    După aceea a poruncit ca iarăşi să-l întindă la muncire şi să-l bată cu scorpioane ascuţite; iar sfântul râdea în acea muncă, batjocorind pe chinuitor. Apoi a zis: „Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeule, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; mulţumesc Ţie că ne arăţi mila Ta nouă, nevrednicilor; ci dă-mi şi darul Tău, ca să cunoască cei ce stau împrejur şi privesc la mine, că Tu mângâi pe robii Tăi”. Astfel rugându-se sfântul, unul din ostaşii care erau de faţă, anume Roman, a crezut în Hristos şi a strigat, zicând: „Sfinte Lavrentie, văd un tânăr prealuminos stând lângă tine, ştergându-ţi rănile şi tot trupul tău cu fota; deci te jur cu Hristos Domnul, Care ţi-a trimis pe îngerul Său, să nu mă laşi pe mine”.

    Şi a zis Deciu către Valerian: „Suntem biruiţi de vrăjitorul acesta”. Apoi, poruncind să dezlege pe mucenic de la muncire, l-a încredinţat lui Ipolit spre pază. Iar Roman ostaşul, aducând Sfântului Lavrentie un vas cu apă, a căzut la picioarele lui, plângând cu lacrimi şi rugându-l să-l boteze. Deci, fiind botezat, îndată ceilalţi ostaşi l-au apucat şi l-au dus la împărat. Iar el, mai înainte până a începe a-l întreba, striga: „Sunt creştin”. Atunci împăratul îndată a poruncit să-i taie capul lui. Deci, scoţându-l pe el din cetate, la porţile Salariei, i-au tăiat capul în 9 zile ale lunii lui august; iar trupul lui luându-l noaptea Iustin preotul, cel pomenit mai sus, l-a îngropat cu cinste.

    Întru aceeaşi noapte, împăratul Deciu şi Valerian eparhul, stând în băile olimpieşti de lângă palatele lui Salustiu, au poruncit să le pregătească divan, ca să aducă pe Lavrentie la întrebarea cea mai de pe urmă; apoi au mai poruncit ca şi toate uneltele cele de muncire să le pună de faţă.

    De acest lucru înştiinţându-se Ipolit, a început să plângă, iar Sfântul Lavrentie a zis către dânsul: „Nu plânge pentru mine, care merg la slăvita cunună mucenicească, ci mai ales te veseleşte”. Ipolit a zis: „Pentru ce nu strig şi eu lângă tine: «Sunt creştin», ca să mor cu tine?” Sfântul a zis: „Tăinuieşte acum mărturisirea lui Hristos în inima ta; iar după puţină vreme, când eu te voi chema pe tine, atunci vei auzi şi vei veni după mine”.

    Deci când împăratul cu eparhul au stat la judecată, Sfântul Lavrentie a fost pus de faţă înaintea lor, iar împăratul a zis către dânsul: „Lasă-ţi farmecele tale şi ne spune de ce neam eşti”. Sfântul a răspuns: „De neam sunt din Ispania şi am crescut în Roma. Eu sunt din scutece creştin şi am învăţat din tinereţe toată legea lui Dumnezeu”. Impăratul a zis: „Oare aceasta este la tine legea lui Dumnezeu, ca să nu cinsteşti pe zei şi să nu te temi de munci?” Sfântul a răspuns: „Legea pe care am învăţat-o m-a învăţat a cunoaşte şi a cinsti pe Dumnezeul meu, pe Domnul Iisus Hristos, cu al Cărui nume întărindu-mă, cu adevărat nu mă tem de muncile tale”. Impăratul a zis: „Jertfeşte zeilor, că de nu vei jertfi, toată noaptea vei fi muncit”. Sfântul a răspuns: „Noaptea mea nimic nu are întunecos; ci toate strălucesc ca lumina!” Atunci muncitorul a poruncit să-l bată pe mucenic cu pietre peste gură. Iar sfântul mai mult se întărea şi batjocorea pe muncitor, mulţumind lui Dumnezeu.

    Apoi Deciu a zis către slujitori: „Aduceţi patul de fier, ca în noaptea aceasta mândrul Lavrentie să se odihnească pe dânsul”. Deci, fiind adus patul care era ca un grătar de fier, au pus pe el pe mucenic gol înaintea lui Deciu şi a lui Valerian şi au pus cărbuni de foc dedesubt. Şi strângeau slujitorii trupul mucenicului cu furci de fier deasupra patului, iar dedesubt îl ardeau ca pe nişte carne de mâncare. Iar împăratul a zis către dânsul: „Jertfeşte zeilor!” Mucenicul a răspuns: „Eu m-am adus pe mine însumi jertfă Dumnezeului meu, întru miros cu bună mireasmă, întru duh umilit!”

   Într-acea vreme slujitorii puneau mai mult foc dedesubt şi mai cu dinadinsul ardeau patul. Iar sfântul a zis către împărat: „Vezi, ticălosule, că aceşti cărbuni de foc mie îmi pregătesc răcorire, iar ţie, munci veşnice! Căci Domnul meu ştie, că pentru sfânt numele Lui fiind pârât, nu m-am lepădat şi, fiind întrebat, L-am mărturisit pe El; iar acum, fiind ars, Ii mulţumesc Lui”. Vaierian a zis către sfânt: „Unde este focul cu care ne-ai îngrozit pe noi?” Sfântul a răspuns: „O, nebunilor şi ticăloşilor, oare nu ştiţi că aceşti cărbuni cu care mă ardeţi pe mine şi care sunt răcorirea sufletului meu, aceştia vor fi sufletelor voastre nestinsă ardere?”

    Şi toţi care erau acolo de faţă se mirau de o muncire ca aceea a împăratului, care a poruncit să frigă un om de viu. Iar Sfântul Lavrentie, cu faţa luminoasă, zicea: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine”. Apoi, întorcându-şi ochii către Deciu şi către Valerian, le-a zis: „Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o parte a trupului meu; întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi carnea mea cea friptă”. După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit a intra în porţile Tale!”

    Aceasta zicând, şi-a dat duhul; iar împăratul şi eparhul, văzând pe mucenic mort, s-au sculat cu ruşine de acolo şi au plecat, lăsând trupul pe patul acela. Deci Ipolit, mai înainte de a se face ziuă, a luat cinstitul şi mult pătimitorul trup al mucenicului şi l-a învelit cu pânză curată, ungându-l cu aromate. Apoi a spus Sfântului Iustin preotul, care a venit îndată la Ipolit, şi amândoi au dus trupul acela la văduva Chiriachi, cea zisă mai înainte, şi l-au pus în casa ei până seara, petrecând ziua aceea în postire cu lacrimi. Iar seara târziu l-au dus în peştera din satul acelei văduve, adunându-se mulţi creştini şi plângând mult. Şi făcând acolo rugăciune de toată noaptea, au îngropat cu cinste pe mucenic.

    Iar Sfântul Iustin preotul a săvârşit Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie şi toţi s-au împărtăşit cu Preacuratele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Sfântul Mucenic Lavrentie arhidiaconul şi-a săvârşit nevoinţa sa mucenicească în 10 zile ale lunii august, iar Sfântul Ipolit cu ceilalţi au pătimit a treia zi după Sfântul Lavrentie, în care se va vorbi mai pe larg despre aceasta. Pentru toate acestea să fie slavă Dumnezeului nostru Celui slăvit în Sfânta Treime, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.