Despre incinerare: „Un obicei păgân şi barbar, izgonit din Europa cu două mii de ani în urmă”

Ziaristului I. T., care īntreabă cu privire la incinerarea morţilor

Mă întrebaţi de ce Biserica creştină nu permite incinerarea morţilor. În primul rând, fiindcă ea consideră acest lucru drept o silnicie. Sârbii se îngrozesc şi astăzi înaintea nelegiuirii lui Sinan paşa, care a ars la Vracear trupul mort al Sfântului Sava.

Dar ce, oamenii incinerează caii şi câinii şi pisicile şi maimuţele moarte? Nu am auzit de aşa ceva. Am auzit şi am văzut că le îngroapă. Şi atunci, de ce să se facă silnicie asupra trupurilor moarte ale oamenilor, care sunt stăpânii tuturor animalelor de pe pământ? Oare un crematoriu pentru animalele moarte nu ar fi, mai ales în oraşele mari, mult mai justificat decât crematoriul pentru oameni?

Pe urmă, şi fiindcă acesta este un obicei păgân şi barbar, izgonit din Europa de cultura creştină cu aproape două mii de ani în urmă. Cine doreşte să-l înnoiască nu doreşte vreun lucru cult sau modern, sau nou, ci o vechitură de multă vreme răsuflată. În Anglia, care cu greu poate fi numită necultivată, această formă de neopăgânism este foarte nepopulară.

Să vă povestesc o întâmplare: în vremea Războiului şi-a ieşit din minţi un iugoslav cunoscut, întrebat înainte să moară, el a declarat că singura sa dorinţă este să fie incinerat, în ziua stabilită, mica noastră colonie iugoslavă s-a aflat reunită la crematoriul de pe Golders Green Când trupul mort a fost împins în cuptorul aprins, ne-am cutremurat de groază. După aceea, am fost chemaţi de cealaltă parte a cuptorului să aşteptăm „un sfert de ceas” şi să-l vedem pe compatriotul nostru sub formă de cenuşă. Am aşteptat mai mult de un ceas. Ne-am mirat de ce se chinuie focul atât cu trupul răposatului nostru. Şi l-am luat la întrebări pe fochist. Acesta se dezvinovăţea prin aceea că cuptorul era răcit de tot. „Nu este aprins în fiecare zi”, spunea el, „fiindcă rar se lasă cineva ars de bunăvoie”. Auzind aceasta, ne-am împrăştiat, nemaiputând aştepta să se sfârşească de tot cu compatriotul nostru.

Şi trebuie să ştiţi că la Londra mor zilnic mai mult de o mie de fiinţe omeneşti. – În America am văzut mormintele marilor preşedinţi – Wilson, Roosevelt, Lincoln – şi ale multor altor personalităţi. Nici unul dintre ei nu a fost ars. Cu atât mai mult m-ar mira ca între urmaşii Sfântului Sava să fie vreunii de un cuget cu Sinan paşa!

Mi-a povestit un avocat persan modul cum procedează ei cu morţii, „cel mai raţional din lume”, şi anume: ei, închinătorii la foc persani, măcar că se închină focului ca unui dumnezeu, nu îşi ard morţii, ci îi pun pe pământ ca pe o masă păsărilor. Cimitirul este îngrădit la ei cu ziduri înalte, pe care aşteaptă picotind stoluri de vulturi. Groparii duc morţii goi în cimitir, acoperiţi doar cu o bucată de pânză, lasă trupul pe pământ şi pleacă repede. Atunci, vulturii se apucă de treabă cu agerime: şi în câteva ceasuri, din trupul mort omenesc rămân numai oasele goale, pe care nu le ia, nici nu le îngroapă nimeni. Logica persană e, după avocatul cu pricina, următoarea: „Cât suntem vii, ne hrănim cu animale: aşadar, este drept ca odată morţi să fim hrană animalelor”.

Ne-am mirat, dar nu am putut spune că logica aceasta este mai slabă decât logica celor care vor să nimicească prin foc trupurile omeneşti. Dar pentru ce să facem iar probleme din probleme deja rezolvate? Dacă ne vom face griji de prisos, într-o bună zi vom putea începe să ne chinuim şi cu problema: „Să omorâm sau nu bărbaţii şi femeile care au ajuns la adânci bătrâneţi, aşa cum fac unele neamuri primitive? Să facem o societate şi să propagăm această «idee»?” Şi, în fine, care este raţiunea pentru care să luptăm împotriva înmormântării tocmai în această ţară în care mormintele slujesc drept mândrie a poporului, drept izvor de insuflare şi, dacă vreţi, drept proprietăţi de stat?

Pace dvs. şi sănătate de la Dumnezeu!