Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru

Sfinţii Mucenici Fior şi Lavru au fost fraţi după trup şi după duh, pentru că au crezut în Hristos cu un suflet şi Aceluia i-au plăcut prin fapte bune. Şi erau cu meşteşugul săpători în piatră, sub nişte sfinţi bărbaţi învăţători, anume Proclu şi Maxim, de la care s-au învăţat nu numai meşteşugul, ci şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a credinţei creştine.

Şi mai întâi învăţătorii lor au fost ucişi pentru Hristos, apoi şi ei, după învăţătorii lor, trecând câtăva vreme, s-au făcut moştenitori ai cununii muceniceşti, pătimind de la Lichion, ighemonul Iliricului. Inceputul pătimirii lor a fost din nişte pricini ca acestea:

    Un oarecare stăpânitor al altei ţări a rugat pe ighemonul Iliricului să-i trimită nişte ziditori de piatră iscusiţi, ca să zidească zeilor celor elineşti o frumoasă capişte de piatră. Iar de vreme ce aceşti sfinţi erau mult mai iscusiţi decât alţii în lucrul acela, Flor şi Lavru au fost trimişi de ighemon la stăpânitorul acela. Şi zidind ei capiştea după porunca aceluia, preţul pentru osteneală l-au împărţit săracilor, învăţându-i pe ei sfânta credinţă cea în Hristos, iar ei înşişi petreceau în postiri, rugăciuni şi osteneli, pentru că noaptea se rugau, iar ziua săvârşeau lucrul lor, primind puţină hrană, iar pe cei săraci şi flămânzi îi hrăneau din destul.

    Dar nu numai pe săracii aceia, ci şi pe un popă elinesc l-au adus la credinţa lui Hristos, împreună cu fiul lui, pentru că într-una din zile, cioplind ei în piatră, un fiu al popii, copil tânăr, venind aproape de ei, sta privind şi, deodată, din piatra aceea pe care o cioplea, sărind o bucăţică, a lovit pe tânăr în ochi şi, rănindu-l pe el, l-a vătămat. Deci răcnind acela, a venit tatăl lui, popa cel idolesc, şi văzând faţa copilului însângerată şi ochiul sărit, şi-a rupt hainele de jale şi a început a ocări pe sfinţii lucrători, apoi s-a repezit ca să-i bată pe dânşii, dar a fost oprit de alţii care au fost acolo şi care spuneau nevinovăţia lucrătorilor, că singur tânărul a fost pricinuitor al primejdiei sale, de vreme ce, apropiindu-se de cei ce ciopleau, sta şi se uita fără să se păzească. Iar sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, Fior şi Lavru, mângâind pe popă, făgăduiau că au să tămăduiască degrabă ochiul copilului şi au să-l facă să vadă ca întâi.

    Deci au luat noaptea pe tânăr în casa lor şi au început a-l învăţa pe el cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, zicându-i: „De vei începe a crede din toată inima în Dumnezeul cel propovăduit de noi, apoi ochiul tău degrab se va tămădui”. Tânărul zicea: „Dacă ochiul meu va fi aşa precum a fost întâi, voi crede şi mă voi închina Dumnezeului vostru, căci cu adevărat se cade a crede mai vârtos în acel Dumnezeu care tămăduieşte pe cei bolnavi şi luminează orbii, decât în acei zei care, nu numai că nu tămăduiesc pe cei bolnavi, dar îmbolnăvesc şi pe cei sănătoşi”.

    Şi tânărul acela a povestit sfinţilor acest lucru: „Este între popii noştri un popă, anume Erm. Pe acela cu câţiva ani mai înainte, când voiau să-l pună în popie, l-au dus la capiştea lui Dia ca să pună mâna idolului pe capul lui Erm, pentru că aşa este rânduiala punerii în popie, ca mâna idolului cea făcută la umere, mişcând-o din încheietură cu o funie de argint, alţi popi o ridică deasupra, apoi o pogoară pe capul celui ce se pune. Şi când au coborât acea mână pe capul lui Erm, din întâmplare a alunecat funia de argint din mâinile celor ce o ţineau şi, căzând mâna pe capul lui Erm, i-a jupuit cu unghiile toată faţa lui, până la oase, iar dinţii lui se văd până astăzi de departe, şi nici un zeu nu i-a ajutat, ci mai vârtos spre mai rău i se sporeşte aceluia”. Acel tânăr după ce a spus aceasta, Fior şi Lavru s-au sculat şi au început a se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu pentru tămăduirea şi luminarea nu numai a ochiului celui trupesc, ci şi a ochilor sufleteşti ai acelui tânăr. Şi după multe rugăciuni, când au însemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a făcut acela sănătos desăvârşit şi vedea bine ca şi mai înainte. Deci nu numai acel tânăr tămăduit a crezut în Hristos, ci şi tatăl lui, popa cel idolesc, care se numea Memertin. Acela s-a făcut de atunci, din slujitor drăcesc, rob al Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu fiul său.

    După aceasta, în puţine zile, sfinţii lucrători Fior şi Lavru, având ca ajutător la lucrare pe îngerul lui Dumnezeu, au sfârşit capiştea pe care o zideau şi nu au lăsat-o ca locuinţă idolilor, ci au sfinţit-o pe ea întru slava preasfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos; pentru că au pus în ea cinstita Cruce spre răsărit, adunând ca la 300 de fraţi săraci şi au făcut cântare de toată noaptea, lăudând pe Hristos Dumnezeu. Atunci a venit de sus o lumină a slavei cereşti celei negrăite şi a umplut locaşul acela de strălucire minunată. Iar după săvârşirea laudei celei de toată noaptea, toţi au mers în locaşul care era aproape şi în care erau pregătiţi idolii pentru noul locaş. Deci, legând cu brâiele lor de grumaji pe acei idoli, i-au târât pe pământ, bătându-i şi sfărâmându-i în bucăţi mici.

    De toate acestea înştiinţându-se boierul, a prins pe Sfinţii Fior şi Lavru şi pe toţi cei împreună cu dânşii, între care era şi Memertin cu fiul său. Astfel pe toţi cei ce erau cu sfinţii i-a osândit la ardere, iar pe Sfinţii Fior şi Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Lichion, ighemonul Iliricului. Iar acela, cercetând cele pentru dânşii şi aflân-du-i nemişcaţi în credinţa creştinească, i-a aruncat într-un puţ adânc şi i-a astupat cu pământ. Iar după mulţi ani, s-au găsit sfintele lor moaşte, izvorând tămăduiri de toate bolile, şi au fost aduse cu cinste în Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.