Despre frica de Dumnezeu

Trăim vremuri deloc ușoare. Lumea e stresată, derutată, amărâtă și înrăită. La orice eveniment se judecă, se bârfește, se ajunge adesea la certuri, bătai, violuri și omoruri. Zilnic urmărim numeroase acte de groază, unele cu implicarea minorilor. Mulți tineri se droghează, consumă alcool și duc un mod de viață iresponsabil. Atâta agresivitate nu a existat nicicând în societatea noastră! Te cuprinde frica să mergi noaptea pe stradă, ți-e teamă să deschizi cuiva ușa, nu știi cui și cum să întinzi realmente o mână de ajutor.

Unii nu pot ajunge la o liniște lăuntrică, nu se pot stăpâni și nu știu cum să străbată toate greutățile și obstacolele vieții.

Relațiile dintre oameni au devenit și ele foarte dificile, tensionate, formale. bolnave. Și dacă omul nu mai comunică cu semenii săi, ce să mai vorbim de comunicarea cu divinitatea?

De multe ori mă gândesc că încetând a vorbi cu Dumnezeu, omul nu mai știe să vorbească cu cei din jur. Or, numai vorbirea cu Dumnezeu, prin rugăciune, ne poate (re)deschide inima către durerea, neputința, lipsurile aproapelui.

A dispărut frica de Dumnezeu, iar odată cu ea bunul simț și măsura în toate lucrurile.

„Fraţii mei, omul care are frica de Dumnezeu nu trebuie să-l păzească nimeni să nu fure, sau să nu fie curvar, sau beţiv, sau hoţ, sau să nu facă rău. Cel ce are frica lui Dumnezeu şi ziua şi noaptea pururea veghează asupra lui: să nu gândesc ceva rău asupra omului, să nu vorbesc ceva rău că-i păcat, să nu fac ceva rău că-i păcat! Cine are frica lui Dumnezeu, acela se face santinela întregii înţelepciuni, îşi păzeşte sufletul şi mintea sa de gânduri rele, limba sa de cuvinte rele şi toată aşezarea sa de a lucra împotriva lui Dumnezeu.”, învăța Părintele Cleopa Ilie.

Astăzi s-au schimbat astfel lucrurile încât oamenii au început să se teamă de orice, chiar de propria umbră. De Dumnezeu însă nu se tem… Ba mai mult, pe alocuri încearcă să se războiască cu El!

Cât de important este ca omul să se deștepte, să se trezească, să se întoarcă cu fața spre Dumnezeu și să se înfricoșeze de fărădelegile pe care le săvârșește. Să înțelegem că doar „frica de Dumnezeu este paza libertății, iar frica de lume este ușa robiei. Frica de lume supune lumii, iar lumea îl degradează pe om, pe când frica de Dumnezeu supune lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îl eliberează, îl desăvârșește și-l face pe om stăpân în lume” (Ioan Ianolide).

Doar când dobândim frica de Dumnezeu, deci de a greși sau a păcătui, dobândim starea firească a ființei umane. Atunci dispare cealaltă frică, primejdioasă și distructivă.

Biserica ne pune la îndemână toate leacurile și instrumentele duhovnicești. „Iată mijloacele care garantează nădejdea creștină: rugăciunea, mai cu seamă cea deasă, mărturisirea sinceră a păcatelor, când ne rugăm, citirea deasă a cuvântului lui Dumnezeu și mai ales împărtășirea cât mai deasă cu De-viață-făcătoarele Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos.”, le spunea fiilor săi duhovnicești Sfântul Ioan de Kronștadt.

Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne sfătuiește: „Să iubim pe tot omul, din suflet; dar să nu ne punem nădejdea în nici unul dintre oameni. Căci câtă vreme ne susţine Domnul, ne înconjoară mulţime de prieteni şi toţi vrăjmaşii noştri sunt fără putere. Când însă ne părăseşte Domnul atunci ne părăsesc şi toţi prietenii şi vrăjmaşii dobândesc putere împotriva noastră. Dar şi cel ce îndrăzneşte, bizuindu-se pe sine, va cădea cu cădere jalnică. Cel ce însă se teme de Domnul iarăşi se va înălţa.”

Să nu uităm că Dumnezeu este mereu cu noi, iar când suntem și noi cu El nu ne este niciodată și de nimic frică!

Pr. Octavian Moșin