Că suntem creștini și avem inimă bună o vom arăta atunci când, ne supără aproapele, când lucrurile nu merg cum am vrea noi, când nu suntem recunoscuți, când nu suntem luați în seamă
15:17, marți, 24 septembrie, 2019 | Cuvinte-cheie: bucurie, chin, compatimire, credinta, crestini, cultivarea inimii, dragoste, inima de piatra, iubire, moise aghioritul, oboseala, plans, povară, răbdare, suferinţă
O inimă de piatră nu poate fi cultivată și nu poate să-l cunoască pe Dumnezeu. Adeseori spunem „eu iubesc pe toată lumea”, dar nu ne iubim soția sau copilul pentru că nu se comportă cu noi așa cum vrem noi. Nu iubim necondiționat, ci din calcul și cu gânduri ascunse. Punem destule condiții iubirii noastre.
Închipuiți-vă ce-ar fi dacă Dumnezeu ar face cu noi ceva asemănător și să reverse asupra noastră dreptatea Lui. Nu poate cineva să iubească cu adevărat și să nu rabde, să nu suporte, să nu cedeze, să nu nădăjduiască și să nu aibă îndelungă răbdare și să nu se împotrivească în cuvânt. Nu poate cineva să iubească și la cel mai mic lucru să cârtească, să se plângă, să se certe și să țipe. Când cineva se obișnuiește cu această atmosferă, se răcește și nu mai aude apoi nici cuvintele bune. Nu este așa? Exagerez cumva? Sfântul Pavel zice să ne odihnim unul pe altul și să ne purtăm unul altuia povara. O facem oare? Suntem creștini? Și apoi ne mai mirăm că de ce nu suntem bucuroși și liniștiți și de ce nu vorbește în inimile noastre Hristos!
Faptul că suntem creștini și avem inimă bună nu o vom arăta atunci când ne lingușesc, ci când ne supără, când lucrurile nu merg cum am vrea noi, când nu suntem recunoscuți, când nu suntem luați în seamă. Ceva foarte mic putem să-l acceptăm, dar ceva mai greu nu putem. Spunem „iertați” dar în adâncul inimii nu iertăm. Uneori putem să spunem „iertați” numai ca să arătăm că suntem noi buni și să ne iubească oamenii mai mult. Alteori dăm dovadă numai de puțină răbdare, nu pentru mult timp. Ne și îndreptățim. „Las’să mai miște și el un deget, las’ să mai facă și el ceva, numai eu să slujesc, om sunt și eu”. Nu spunem astfel ? Gândiți-vă ce-ar fi dacă și Dumnezeu ar spune așa : „M-am săturat să-l tot rabd de atâția ani pe păcătosul ăsta, ia să-l părăsesc!”
Să mă iertați, iubiții mei, dar o voi spune pe șleau: Avem o dragoste infirmă, de scurtă durată și interesată. Vorbim despre persoanele iubite, dar nu le iubim așa cum sunt. Vrem să le facem cum credem noi de cuviință că ar trebui să fie. O, dar această dragoste este nenorocire, nu fericire ! Această dragoste este bolnavă, fără suflet, o iubire din calcul, vrednică de toată jalea și plângerea. Este chin și nu te eliberează, te chinuiește și nu te odihnește. O iubire fără răbdare, pretențioasă și constrângătoare obosește. Nu este dragoste mângâietoare, plină de simțire, de noblețe, frumusețe și compătimire. Păcat. Dragostea nu este niciodată împovărătoare, autoritară, geloasă, lipsită de bucurie. Nu se poate să iubim pe cineva și în același timp să-l presăm neîncetat, să-i facem observații mereu și să-l corectăm mereu și mai ales înaintea celorlalți. Gândiți-vă ce absurditate: să facem pe cineva să sufere și să-l doară tocmai fiindcă îl iubim! Să considerăm în mod nesăbuit că numai noi știm să iubim cum trebuie și numai felul în care iubim noi este dragoste adevărată. Aceasta este o mare silă și o apăsare și încătușarea celuilalt și nu este deloc dragoste, ci curat egoism.
Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011