Cum îi putem ajuta pe cei care au trecut la Domnul?

Despărțirea noastră de trup este considerată drept ușa de trecere spre o nouă viață, fiind privită ca un eveniment firesc, universal și necesar, prin care trecem la comuniunea cu Dumnezeu. Creștinii privesc moartea ca pe un mijloc de trecere din această viață nedeplină și trecătoare, la viața cea fără de sfârșit, la plenitudinea vieții în comuniune cu Hristos. Iar certitudinea întâlnirii noastre cu El ne-a dat-o prin Învierea Sa din morți, prin care s-a făcut „începătura învierii celor adormiți” (I Corinteni 15, 20). Deoarece nimeni nu-și cunoaște sfârșitul vieții sale pământești, creștinii sunt datori să-și trăiască viața astfel încât în orice clipă ar veni moartea, să nu-i afle nepregătiți.

Biserica a rânduit ca după plecarea noastră din această lume să se săvârșească slujbele de pomenire pentru cei adormiți, cunoscute în general cu denumirea de „parastase”, cuvânt care vine de la grecescul „parastasis” care înseamnă a se alinia alături de cineva, a sta în rând cu cineva, a fi apropiatul cuiva. Parastasele sunt slujbe speciale, prin care noi ne alăturăm, prin rugăciune, celui mort și ne înfățișăm lui Dumnezeu cu rugăciuni ca El să ierte păcatele celui adormit. Pentru ca legătura dintre cei vii și cei morți să fie cât mai apropiată, mai strânsă și neîntreruptă, Biserica a rânduit zile de pomenire pentru cei adormiți, zile în care trebuie să ne aducem aminte cu sfințenie, îndeplinindu-ne în felul acesta o datorie de conștiință creștină pentru cei care au răposat. Aceste zile se referă, atât la pomenirile individuale, făcute în parte pentru fiecare răposat, cât și la cele generale, în care ne aducem aminte de toți cei morți, din toate timpurile și din toate locurile, știuți și neștiuți. Fără îndoială că ne putem ruga pentru cei adormiți ori de câte ori vrem sau simțim nevoia și cu cât ne rugăm mai des pentru ei și facem fapte de milostenie spre pomenirea lor, cu atât este mai bine, pentru că niciodată nu știm starea sufletească cu care aceștia au ieșit din această viață.

În privința zilei săptămânale, în care trebuie și putem să facem aceste pomeniri, aceasta este sâmbăta care a fost închinată încă din vechime pomenirii morților, întrucât în această zi, Mântuitorul Hristos a coborât cu sufletul la iad pentru a elibera pe cei din veac adormiți. În această zi la unele slujbe din cadrul celor șapte laude există cântări și rugăciuni anume alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților. Între toate zilele de sâmbătă, două sunt destinate prin excelență pomenirii generale a morților și anume cea dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșătoarei Judecăți și cea dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt, având denumirea de Moși, adică zile în care facem pomenirea părinților, moșilor și strămoșilor adormiți în Domnul. Ele se mai numesc „Moșii de iarnă” și „Moșii de vară” și sunt respectate în toate Bisericile Ortodoxe. În unele Biserici Ortodoxe cum este și cazul bisericii noastre există în practică și o sâmbătă a „Moșilor de toamnă”, care nu este menționată în cărțile de slujbă și de aceea, data ei este diferită de la o zonă la alta. La acestea se mai pot adăuga și ziua de luni după Duminica Tomii, cunoscută în popor și sub denumirea de „Paștele blajinilor”.

Cât privește sâmbetele din perioada Postul Mare, în toate se săvârșește pomenirea celor adormiți. În zona noastră a Moldovei pomenirea celor adormiți reprezintă o datorie sfântă, astfel în toate sâmbetele din post credincioșii vin de dimineață la Sfânta Liturghie pentru a-i pomeni pe cei trecuți la Domnul. În timpul Sfintei Euharistii, cerul se unește cu pământul, iar la această unire participă toată suflarea, atât a celor vii, cât și a celor adormiți. În seara zilei de vineri, înainte de Sâmbăta Sfântului Toader, credincioasele pregătesc colivă, vin și coc colaci pe care le împart a doua zi pentru sufletele celor adormiți. În această sâmbătă se face pomenirea Sfântului Mucenic Teodor Tiron, cel care a salvat pe creștinii de la închinarea la idoli prin folosirea grâului fiert. Colivele pe care le pregătesc femeile au o semnificație teologică profundă, bobul de grâu fiind simbol al învierii. Sunt totodată expresia credinței în nemurire și înviere, „Adevărat, adevărat zic vouă, că dacă grăunțele de grâu, când cad în pământ, nu va muri, rămâne singur, iar dacă va muri, aduce roadă multă” (Ioan 12, 24). Singurătatea este cruntă atât pentru cei vii, dar mai cu seamă pentru cei morți, ori noi prin rugăciune ne apropiem de cei plecați, îl facem pe Dumnezeu milostiv și iertător.

(Părintele Virgil Adrian Morărescu)

www.doxologia.ro