Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti

Iubirea cere exerciţii. Ca s-o înţelegi, ca să meditezi la natura ei. Cere întrebări fertile, care-i răscolesc ascunsurile şi posibilităţile neexplorate. Şi iată o dimensiune a ei demnă de cercetare: încrederea iubirii. Dacă am formula ca întrebare, ar fi cam aşa. Putem să nu ne-ncredem în cei pe care-i iubim? Poate fi iubirea neîncrezătoare? Sau are voie să fie neîncrezătoare…?

Adevărurile adevărate, adevărurile frumoase, dumnezeieşti sunt paradoxale. Ele pun în cui mintea noastră. Par că opun două categorii, două realităţi ireconciliabile. Dar exact asta e frumos: Universul însuşi e făcut în antiteze aparent ireconciliabile. De pildă, iată, Domnul nostru Iisus Hristos e şi om şi Dumnezeu. Paradoxul acesta n-o să-l putem împăca niciodată cu mintea noastră raţională. Maica Domnului e şi maică şi fecioară. Un alt adevăr antinomic cu care raţiunea umană n-o să se concilieze niciodată. Dar în faptul că n-o să se concilieze niciodată – tocmai în asta – stă veşnicia acestor adevăruri. Stă eternitatea, imuabilitatea şi desăvârşirea lor.

Şi iată, să propunem un alt adevăr cu care logica noastră umană nu se poate concilia în veci: Să nu te-ncrezi în om – dar să-l iubeşti. Hmm… Şi cum vine asta? Nu sună oare ca acele triste iertări pe jumătate: „Să ierţi, dar să nu uiţi…”?

Nicidecum, pentru că în acest adevăr minunat încap două planuri de existenţă. Pentru că noi încă trăim în trup, încă vom muri, încă n-am ajuns în Împărăţia Cerurilor. Acolo va cădea cuvântul „să nu te-crezi”. Acolo va rămâne numai „să-l iubeşti”. Dar pentru că n-am ajuns încă acolo, adoptăm acest sanitar şi igienic: „să nu te-ncrezi”. Însă, în acelaşi timp, pentru că spaţiul nostru temporal este înţepat de veşnicie deseori – adică am spune că Împărăţia deja trage cu ochiul în timpul nostru – îl adoptăm pe „să-l iubeşti”, care este, cumva,  din viitorul acelui „dintotdeauna”. Un paradox frumos şi minunat. În cele din urmă, şi ideile morale şi rezonabile pot să fie frumoase. Dar au mortalitate în ele, au o vlăguire. Însă ideile paradoxale lărgesc mintea noastră la nesfârşit. Fiindcă au parfum de veşnicie.

Şi totuşi… cum adică? Să nu te-ncrezi. Atunci de ce să mai iubeşti? La asta se poate ante-răspunde numai într-un mod supra-raţional, cu exemplul Bunului nostru Mântuitor. Mântuitorul păşea pe pământ şi iubea oamenii. Dar, spune Evanghelia, „Iisus nu Se încredea în ei (…) căci El însuşi cunoştea ce era în om”.  (Ioan 2, 24-25). Domnul, pentru că era nu numai Bun, ci şi Înţelept, ştia că în oameni se ascunde potenţialitatea răstignirii lui Dumnezeu. De aceea înţelegea aluatul lor de coruptibilitate, schimbabilitate şi raţiune slabă. Dar îi iubea în pofida acestor failibilităţi, mai presus de ele, de dragul a ceea ce erau oamenii în lumina Lui: creaţiile Lui, lucrurile mâinilor Lui. Chipul Lui. Chiar şi cu o raţiune atrasă de iad şi cu posibilitatea actualizării lui, Dumnezeu era pregătit să-i iubească. Or asta e o contradicţie „revoltătoare”. Revoltător de… frumoasă. Şi dumnezeiască. Pentru că miroase a felul în care gândeşte şi se poartă Dumnezeu.

Dar putem să vrem să nu gândim ca Dumnezeu? Desigur că putem. Dar ştiţi ce se-ntâmplă atunci. Negăm de fapt dualitatea noastră, care este şi a lui Dumnezeu. Iisus este şi om şi Dumnezeu, şi gândeşte şi ca om şi ca Dumnezeu. Când noi alegem să gândim doar ca oameni, ca şi cum n-am avea nicio treabă cu dumnezeirea, şi nici cu veşnicia, gândul nostru se sfârşeşte undeva, în gol, duce la faliment. Şi tocmai pentru că Dumnezeu ştie că suntem cu un picior pe pământ şi cu un picior (deja) în Veşnicie, ne dă astfel de adevăruri pentru noi. „Să nu te-ncrezi în om” sună a ceva foarte pământesc, şi suspicios, şi, pe alocuri – chiar paranoic.

Dacă rămâne de unul singur, da, poate să fie. Dar atunci vine cealaltă faţă a adevărului, care e din Cer: „…dar să-l iubeşti”. Şi asta curăţă, vindecă, desăvârşeşte orice coruptibilitate a primului adevăr, a celui aparent lumesc. E uimitor cum Dumnezeu poate să adauge o „coadă” la un gând slab şi falit al nostru şi să-l transforme într-un gând dumnezeiesc. Cel mai clar şi cotidian exemplu este: „sunt păcătos…”. Gând corect, raţional, dar care, lăsat singur, duce uşor-uşor la împietrire sau deznădejde. Dar Dumnezeu vine şi zice aşa: „Ţine gândul acesta. Nu-l arunca de la tine. Însă adaugă la el pe acesta: <Dar Eu te iubesc>”. Şi e minunat aşa. Pentru că niciunul nu poate subzista de unul singur. Iubirea lui Dumnezeu nu există în eter. Ea cade peste o natură umană concretă, failibilă şi mai totdeauna păcătoasă, peste o persoană concretă. Iar eu nu pot fi păcătos în eter. Eu sunt păcătos în faţa lui Dumnezeu, faţă de iubirea Lui. Căci dacă n-ar fi iubirea Lui să mă ţină, ca o plasă, nu m-ar opri nimic ca din păcatul meu să mă arunc în braţele neantului. Formulat antinomic, ca un adevăr paradoxal, ar suna aşa: „Sunt păcătos, dar iubirea Lui mă prinde”.

Dar oare acesta e un gând pentru lumea de azi? Să nu te-ncrezi în om şi să-l iubeşti în acelaşi timp? În logica omenească – nu. Dar în logica dumnezeiască – e singurul viabil. Adică un gând care puterea de a salva lumea, şi pe tine, şi, potenţial, pe celălalt. Şi dacă e să-l aplicăm, el capătă cele mai neaşteptate frumuseţi cognitive, ca nişte răsfrângeri al unei Raţiuni orbitoare în nenumărate vieţi concrete.

De pildă, cum să nu mă-ncred în prieteni? Nu asta e fundaţia prieteniei – încrederea? Cum să nu mă-ncred în colegi, în partenerii de afaceri – nu aşa se construiesc relaţiile sociale? Cum să nu mă-ncred în soţie, în soţ, în copii – nu aşa se construieşte familia? Răspunsul este da şi nu. Nimic, dar absolut nimic în lume, nu se construieşte  – adevărat şi după voia lui Dumnezeu – pe o încredere omenească. Nici măcar lucrurile care ni se par cele mai curate şi frumoase. Încrederea omenească este doar liantul provizoriu care face ca lucrurile să funcţioneze până mâine. Sau până poimâine. Sau până la proba contrarie. Ceea ce funcţionează cu adevărat este încrederea în Dumnezeu şi iubirea oamenilor dinăuntrul acestei încrederi, dar neîncrederea în oameni per se. Rezerva aceea de neîncredere definitivă în oameni şi în posibilităţile lor – deşi poate părea paranoică – este portiţa care lasă, tocmai ea, lumina orbitoare şi desăvârşită a încrederii nelimitate în Dumnezeu şi în posibilităţile lui nesfârşite de lucru cu oamenii. Ceea ce e cu totul altceva.

Şi revenind, să nu avem încredere în cei dragi ai noştri? Fiindcă aici e întrebarea care doare. Omul nu poate trăi în suspiciune, fiindcă asta ar fi toxicitatea zilnică a vieţii lui. Aici am cădea în domeniul mult mai vulgar, mult mai pe înţelesul nostru, al geloziei. Dar nu e vorba despre asta. Deloc. Ci de ceva mult mai curat, mai sănătos, mai igienic – atât pentru relaţia noastră cu semenii, cât şi pentru relaţia noastră cu Dumnezeu. Căci ştie Dumnezeu, iubitorul de oameni, că dacă vrem să avem încredere în oameni „până la capăt”, de fapt, se-ntâmplă altceva cu noi: avem încredere în oameni mai mult decât în Dumnezeu, sau altfel spus, ajungem la punctul cel mai delicat: îi iubim pe oameni mai mult ca pe Dumnezeu. Adică din încredere (omenească), ajungem, în cele din urmă să trădăm porunca Lui cea mai frumoasă şi cea mai dintâi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată puterea ta” (Marcu 12, 30). Am putea completa şi: „din toată încrederea ta…”. Iar pe om să-l iubeşti din această încredere în Dumnezeu. Nu din încrederea în om însuşi. E o diferenţă aproape insesizabilă, dar care, pe plan duhovnicesc, face separaţia între cer şi pământ.

Eu ştiu că sunt păcătos şi că în sufletul meu se ascund posibilităţi nesfârşite şi neştiute de coruptibilitate. Ştiu că într-un mediu corupt, slab, plin de tentaţii, sunt înclinat să fiu tras către ele – chiar dacă nu-mi doresc asta. Fie că am o dependenţă, sunt alcoolic, narcoman, infidel faţă de familie sau orice altceva. Iar butonul meu de Reset, centura mea de siguranţă, este tocmai neîncrederea mea în mine însumi. Dar deşi sunt neîncrezător în mine însumi, sunt încrezător în puterea şi harul lui Dumnezeu ascunse în fiinţa mea, care sunt, într-un fel, adevărata fiinţă a mea. Şi deşi sunt neîncrezător în mine însumi, mă iubesc în acelaşi timp pe mine însumi ca făptură a lui Dumnezeu, adică nu narcisistic, ci pentru ceea ce vede Dumnezeu în mine.

Şi aşa faţă de orice alt om, chiar drag mie. Mă rog pentru el să fie bun în fiecare zi, să fie drept, să nu cadă în ispită. Dar încrederea mea nu este a i-o da lui – ciudat, nu-i aşa? –, pentru că asta în sine este păcat. Încrederea mea este a i-o da Domnului pentru el, pentru a veghea peste El. Şi pentru că am încredere în Domnul, şi nu în el, îl iubesc pe el pentru Domnul, şi nu pentru el. Pe cât de ciudat sună, pe atât de teribil de frumos şi dumnezeiesc este. Şi orice eventuală cădere a lui, orice posibilă suferinţă a lui care mă va atinge şi pe mine, nu-mi va zgudui lumea din temelii, căci ştiam că diavolul exploatează posibilităţile căzute din fiinţa lui. Îl voi iubi în egală măsură, cu iubirea cea dintâi, vindecătoare şi compătimitoare.

Vom lua ziua de la capăt, sau viaţa de la capăt, pentru că aşa cum posibilităţile de cădere sunt nesfârşite, aşa şi harurile lui Dumnezeu sunt necuantificabile. Îl voi iubi la fel, tot din Domnul, fără să mă-ncred în el. Până când mă voi reîntâlni cu el / cu ea în Împărăţia Cerurilor, îl voi iubi / o voi iubi ca persoana preferată a Domnului, ca pe prietenul privilegiat al Lui, dar omeneşte nu mă voi încrede în el. Pot chiar să păstrez o distanţă, o rezervă sănătoasă faţă de el, dacă e nevoie. Fie că voi trăi mai departe cu el, fie că mă voi separa de el, voi continua să-l iubesc ca şi când Împărăţia îl aşteaptă şi-i gata să ierte toate. Şi fericit sunt dacă şi eu sunt gata să-i iert toate. Dar asta nu-nseamnă că mă voi încrede în el, ca om, pentru că numai Domnul e bun şi desăvârşit. Asta-nseamnă o dulce şi compătimitoare prietenie cu semenii dragi-greşelnici ai noştri, greşelnici împreună cu noi, până la vindecarea finală a Domnului în cer, când nici un om nu va mai putea fi corupt de rău, niciodată. Şi dacă păstrez această neîncredere duhovnicească în cei dragi, neîncredere congenitală mie însumi, parcă deodată pot să-i iubesc mai din plin, mai fără teamă, mai din largul iubirii lui Dumnezeu care nu se „sminteşte” de nimic.

O iubire neîncrezătoare. O neîncredere iubitoare. Un ochi care vede, îmbrăţişează şi nu se vatămă. Pesemne că aşa trebuie să fie. Pentru că lumea e grâu amestecat cu neghină.

E atât de deplasat gândul, că se pretează numai la o comparaţie deplasată, dostoievskiană aproape. Să zicem că un procuror, inteligent, cerebral, ştie să trebuie să bage acuzatul în puşcărie. Poate chiar cu pedeapsă mare. Dar în acelaşi timp îl iubeşte. Ştie că puşcăria, într-un anume fel, îi va face bine. Îl iubeşte şi-l îmbrăţişează înainte să plece să-şi execute pedeapsa, şi-l vizitează în puşcărie, chiar dacă n-are încredere în el. Şi ştie că nişte gânduri ascunse l-ar putea îndemna pe acuzat la răzbunare. Dar în timp ce vorbeşte cu el, cerebral, reflexiv şi cu o fină observaţie – îl iubeşte. Cu durere, dar cu simpatie şi dragoste. De parcă ar fi Dumnezeu Însuşi în momentul acela. Şi cine ştie…? Poate Domnul Însuşi se uită aşa la noi, ca la iubiţii Lui puşcăriaşi. Cu o… neîncredere plină de dragoste. O, oare e ceva mai frumos şi mai minunat?

Aşa că să-L rugăm pe Dumnezeu această ciudăţenie: să nu se-ncreadă în noi! Căci de altfel ştim sigur că ne va iubi. Iar noi să nu ne-ncredem în oameni, şi, la fel, să nu ne-ncredem în noi înşine. Şi ne rămâne altceva, paradoxal şi dumnezeiesc. O neîncredere iubitoare, o neîncredere plină de iubire în oameni. Care este adevărata iubire după Dumnezeu, fără riscuri, fără temeri ascunse, o iubire care nu se mai „sminteşte”. O iubire graţioasă care vede neghinele şi grâul, în fiecare clipă, până la secerişul lor. Dar care lasă neghinele acolo, pentru grâul care va rodi la nesfârşit, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ierodiacon Iustin T., 25 octombrie 2019

https://ortodoxiatinerilor.ro/