Viaţa şi pătimirea Sfântului Mucenic Severian

  Împărăţind Liciniu, rău credinciosul împărat, cînd sfinţii patruzeci de mucenici au fost prinşi de Agricola, dregătorul Sevastiei, şi aruncaţi în temniţă, atunci era acolo un bărbat anume Severian, de neam boieresc, crezînd în Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

Acesta, adeseori cercetînd în temniţă pe sfinţii mucenici, îi întărea pe dînşii spre nevoinţa mucenicească cea pentru Hristos. Iar ei, de dragostea cea spre Dumnezeu atît s-au aprins ca de foc, încît nici iezerul Sevastiei n-a putut să stingă văpaia cea dumnezeiască dintr-înşii. Aşa au stat, cu un suflet mărturisind numele lui Iisus Hristos înaintea prigonitorului şi pînă la moarte s-au nevoit pentru dînsul. Iar după ce au pătimit şi şi-au luat cununile muceniceşti acei patruzeci de răbdători de chinuri, atunci a sosit şi vremea sfîntului Severian ca să iasă la aceeaşi nevoinţă şi luptă, la care pe alţii, cu cuvintele, îi îndemna. Pentru că apropiindu-se clevetitorii de dregătorul îi ziseră: „Cinstea marilor noştri zei se micşorează în cetatea aceasta de către Severian care nu numai singur nu-i cinsteşte pe ei şi nu li se închină, dar şi pe mulţi alţii îi sfătuieşte ca să ocărască şi să defăimeze pe zeii noştri. Şi crezînd singur în cel răstignit, îi învăţa şi pe ceilalţi la aceeaşi credinţă, şi, iată, nu puţin popor a tras în urma sa. Deci, de nu-l vei pierde pe acesta, apoi, toată cetatea se va întoarce după dînsul şi se vor mînia zeii pe cetate şi o vor lăsa pe ea. Apoi şi împăratul, cînd va auzi despre aceasta, nu ne va cruţa pe noi”.

    Atunci Lisie, care înlocuia în dregătorie pe Agricola, auzind acestea, a trimis pe slujitori ca să-l prindă pe Severian şi să-l aducă la el. Iar ostaşul lui Hristos, neaşteptînd pînă ce vor veni trimişii ca să-l prindă pe el, apucînd înainte de venirea lor, a mers singur şi, stînd înaintea dregătorului, a început cu limbă slobodă a grăi către dînsul zicîndu-i cu îndrăzneală: „Dar au nu-ţi ajunge ţie pierzarea ta, o, boierule, ci şi sufletele noastre voieşti să le pierzi şi ca pe o dobîndă să le dai dracilor tăi? Ci să ştii că ai nimerit aici peste băr-baţi tari, iar nu peste nerăbdători şi fricoşi. Pentru că mie, precum grăieşte Pavel învăţătorul meu, viaţă îmi este Hristos, şi moartea un cîştig” (Fil. 1,21).

    Deci Lisie, auzind aceste cuvinte îndrăzneţe ale sfîntului, a tăcut puţin, apoi, uitîndu-se la cei ce erau de faţă şi cu mîna ară-tînd spre Severian, a zis cu mînie: „Luaţi-l pe el şi cu vîne de bou crude să-l bateţi, ca să înveţe a grăi cu blîndeţe înaintea stăpînirii!”

    Iar bătut fiind sfîntul, se veselea că s-a învrednicit a lua rane pentru Hristos şi cuvintele psalmistului avîndu-le ca pe o răcorire, în durerile bătăilor sale, cînta: „Pe spatele mele au lucrat păcătoşii; îndelungat-au fărădelegea lor”. Iar prigonitorul, văzînd că osteniseră slujitorii, iar pe mucenic mai luminat la faţă şi mai îmbărbătat îl vedea, a poruncit ca să înceteze a-l mai bate. Apoi a zis către dîn-sul: „Iată, poţi să cunoşti din bătăile ce le-ai suferit, că nici o mîn-gîiere, nici o fericire îţi aduce ţie Hristosul tău”. Iar mucenicul i-a răspuns: „De n-ar fi ochii tăi sufleteşti întunecaţi cu întunericul ne-dumnezeirii, ţi-aş arăta ţie cît de multe bunătăţi îmi mijlocesc mie, de la Hristosul meu, pătimirile mele. Iar acum ce să mai fac, aprinzînd celui orb lumina sau cîntare cîntînd surdului? De n-ai fi fost orb şi surd, o, judecătorule, ai fi cunoscut darul lui Hristos şi puterea care mă întăreşte pe mine”.

    Acestea şi mai multe altele grăind sfîntul, spre mai mare mînie s-a pornit prigonitorul şi, spînzurînd pe mucenic de un lemn, a poruncit ca să-i strujească trupul cu unghii de fier. Iar el, într-acea cumplită durere aflîndu-se, se ruga zicînd: „Iisuse Hristoase, Cel ce ai fost răstignit pe cruce şi ai surpat mîndria vrăjmaşului şi pînă acum eşti lăudat pentru toate lucrurile tale minunate, vino ca să-mi ajuţi mie şi sfărîmă braţul chinuitorului, iar mădulările mele cele rupte adună-le, şi-mi dă mie ca bine să trec nevoinţa muce-niciei”.

    Deci, se schimbau slujitorii cei ce chinuiau pe sfîntul şi chinuindu-l mult, l-au dezlegat de pe lemn şi l-au dus în temniţă după porunca prigonitorului. Iar sfîntul mucenic, mergînd la temniţă, prea dulce ritor s-a arătat; ca şi cum nu simţea durerile, se lăuda cu rănile cele suferite pentru Hristos şi, mergînd prin mijlocul cetăţii, către mulţimea poporului ce privea la dînsul, cu faţă luminoasă şi cu glas dulce, arătîndu-şi rănile sale, grăia: „Priviţi-mă, oamenilor, şi în ce fel de bună norocire sînt acum, înţelegeţi. Vouă, socotesc, vi se pare că sînt mai ticălos şi mai mişel decît toţi că nu numai de dregătoria mea cea vremelnică şi de bogăţie m-am lipsit, ci şi de singură sănătatea mea. Dar eu sînt cu mult mai fericit decît voi toţi, pentru că ranele mele acestea pentru Hristos Iisus, Domnul meu, îmi sînt mai dulci decît toate dulceţile cele pămînteşti. Curgerea aceasta a sîngelui şi ruşinea mai cinstită-mi este mie decît porfira cea împărătească. Chinul aceasta mai primit îmi este mie decît toate desfătările voastre pe care voi le iubiţi; iar dregătoria mea cea dintîi şi bogăţia ce era, au nu este deşertăciune, praf şi înşelăciune a lumii acesteia pe care eu ca o tină de la picioarele mele o scutur, suindu-mă la cea mai mare vrednicie mucenicească şi luînd bogăţia cea neîmpuţinată?

    Pentru că numai a mă numi eu mucenic al lui Hristos mai slăvit îmi este decît împărăteştile titluri, şi a mi se răpi bogăţiile mele pentru Hristos, mai de mult preţ şi mai bogat lucru îmi este decît vistieriile tuturor împăraţilor celor pămînteşti. Dar unde mai socoteşti sănătatea mea cea trupească, tăria alcătuirilor, frumuseţea feţii, ce era mai înainte? Au nu-i o durere, o slăbănogire şi ceva de care nu-şi poate cineva face idee că mădularele mele, acestea cînd nu erau rănite pentru Hristos şi sîngiurile nu se vărsaseră, mi-erau mie ca nişte legături şi temniţe sufletului meu şi nu ca nişte mădulare ale mele? Iar acum îmi sînt mie mădulare cînd pentru Hristos se taie. Acum trupul meu este sănătos şi tare cînd pentru Hristos se bate, frumuseţea mea este cu mine, cînd mă vedeţi pe mine neavînd chip omenesc, ci cu totul sînt ca o rană, precum şi Domnul meu Iisus Hristos, de la picioare pînă la cap a fost rănit. Şi cu atît mai mult mă bucur în pătimirile mele, cu cît împlinesc în trupul meu ceea ce a lipsit pătimirii lui Hristos. Voi cei ce vedeţi rănile mele, să vă gîndiţi la răsplătirile care vin pentru dînsele. Nu este cu putinţă nici a ajunge cu mintea, nici a spune cu cuvintele bunătăţile acelea pe care Împăratul cel fără de moarte le dă şi a-cum celor ce pătimesc pentru dînsul, şi la ceruri le păstrează pe ele în veci. Şi numai a pătimi pentru dînsul este dulce, dar a muri pen-tru dînsul este şi mai dulce. O, prietenilor, de este aici cineva de ai noştri, de se află cineva din cei credincioşi, robi ai lui Hristos, în mijlocul acestui popor necredincios, văzîndu-mă pe mine aşa răb-dînd pentru Domnul, întăriţi-vă inimile voastre, îmbărbătaţi-vă şi să nu fiţi fricoşi, ca nu cumva să vă rupă pe voi de la prea dulcele Iisus, Domnul nostru, nici un chin! Să nu vă înfricoşeze pe voi sa-bia cea spre voi ascuţită, cuptorul cel înfocat sau furia fiarelor. Să nu vă amăgească pe voi îmbunarea chinuitorului, făgăduinţa daruri-lor sau a boierilor. Pe acestea toate să le călcaţi cu picioarele voas-tre, ca pe nişte gunoaie, ca să împărăţiţi cu Hristos”.

    Acestea grăindu-le el, în urmă era lume multă ascultînd cu-vintele lui cele folositoare, pînă ce a fost dus la temniţă şi aruncat fiind într-însa, ca într-o cămară luminoasă dănţuia, sărutînd locul acela pe care sfinţii patruzeci de mucenici pentru Hristos au şezut, cei cu care vorbea mergînd mai înainte adeseori. Iar închis fiind în temniţă, a petrecut într-însa cinci zile şi iar a fost scos la judecată; iar Lisie, ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, se arăta a-i fi milă de sfîntul şi cu vicleşug a început a grăi către dînsul: „Ştiu toţi zeii, Severiane, că mi-e jale de tine şi foarte mă minunez că tu, om bun fiind şi frumos la chip şi cinstit, de bună voie te lipseşti de lumina aceasta dulce. Laud tăria ta şi bărbăţia dacă ai fi folosit-o pe aceasta împotriva vrăjmaşilor; dar a te lupta cu fierul, cu focul, cu fiarele şi cu pietrele şi a-ţi pierde puterea ta, este lucru fără de minte cu adevărat că, iată, virtutea ta este sfărîmată şi trupul zdrobit”. Acestea le zicea nelegiuitul, vrînd ca în vicleşug să amăgească pe ade-văratul plăcut al lui Hristos, însă el cu bărbăţie i-a răspuns: „Nu-ţi fie milă de trupul meu cel rănit de bătăi, ci, de voieşti, mai mari munci încă să-i adaogi. Nu numai să-l baţi şi să-l strujeşti, ci şi cu pietre striveşte-l şi cu foc arde-l, şi orice voieşti şi poţi, fă; dar să ştii, că nu mă vei întoarce pe mine de la Dumnezeu. Şi, mai întîi, tu te vei osteni, muncindu-mă pe mine, decît eu răbdînd pentru Hristosul meu”.

    Iar prigonitorul, lepădînd vicleşugul, s-a plecat iar la obişnuita sa mînie şi a poruncit ca să bată pe sfîntul cu pietre peste gură, zi-cîndu-i: „Nu purta pe Hristos pe limba ta, nici supăra urechile bo-ierului cu pomenirea numelui aceluia”. Iar sfîntul, cu gura sfărîmată de bătaia pietrelor, a răspuns: „Ticălosule, cela ce cîndva în sufletul tău ai făcut locaş al diavolilor, nici cu auzul nu poţi suferi numele lui Hristos!”.

    Apoi, iar a poruncit prigonitorul ca să-l spînzure pe el, şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Deci, cumplit strujit fiind sfîn-tul, a grăit: „Singura rană care o socotesc că este grea, este aceea de a mă desparte de Hristos; iar acestea toate îmi sînt mie mai mult dulceaţă decît durere, pentru că despărţindu-mă pe mine de la cele pămînteşti, mă împreun cu Hristos”. Iar boierul a zis către dîn-sul: „Severian, jertfeşte zeilor şi te voi scăpa de munci”. Iar el nu i-a răspuns nici un cuvînt, ci încetişor în sineşi grăia: „Nu sînt vrednice pătimirile lumii de acum de slava ce va să se arate”. Iar dre-gătorul socotind-o lui aceea că este ocară, că, adică, nu-i răspundea lui, alt chin a scornit asupra lui. Luîndu-l pe el de pe lemn, l-a dus la zidul cetăţii şi legîndu-i o piatră grea pe grumaji, iar alta de picioare, şi pe dînsul încingîndu-l cu funia de pe zid, a poruncit să-l spînzure pe el. Şi aşa spînzurat fiind sfîntul şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile purtătorului de nevoinţă Hristos, Domnul său. Iar sfîntul lui trup, oarecare din credincioşi luîndu-l noaptea, l-au dus la moşia sa. Iar cînd s-au apropiat de satul în care era casa Sfîntului Severian, cu psalmi şi cu cîntări ducîndu-l cu cinste, atunci a ieşit întru întîmpinarea lui tot poporul, bătrînii şi tinerii cu sîrgu-inţă, unii pe alţii întrecînd, care mai de care să ia binecuvîntare de la mult pătimitorul lui trup. Rămăsese în casă numai femeia unei slugi a lui, plîngînd deasupra trupului bărbatului său, pentru că unul din robii sfîntului mucenic murise atunci şi zăcea neîngropat. Deci, se tînguia pentru dînsul femeia lui, zicînd către cel mort de parcă ar fi fost viu: „Iată stăpînul nostru se apropie de casă şi toţi au ieşit în întîmpinarea lui, numai tu nu ieşi şi eu din pricina ta; scoală-te deci şi mergi să întîmpini pe stăpînul tău!” Iar acestea grăindu-le ea cu plîngere, îndată s-a sculat mortul ca din somn şi a mers înaintea moaştelor sfîntului mucenic Severian şi, întîm-pinîndu-l, a căzut la sfintele lui moaşte, cu bucurie sărutînd pe stăpînul său. Deci, tot poporul, văzînd pe mortul înviat prin venirea mucenicului, s-a mirat şi a proslăvit pe Dumnezeu şi cu mai multă osîrdie s-a lipit de sfîntul.

    Apoi, era între dînşii nedumerire pentru îngroparea trupului sfîntului, neştiind unde să-l pună pe el. Pentru că unii ziceau că acolo, iar alţii aiurea este cuviincios loc de îngroparea lui. Deci, era pe moaştele sfîntului o cunună de flori frumos împletită şi, iată, fără de veste a zburat un vultur şi apucînd cununa aceea zbură încet şi nu departe a şezut. Iar poporul mergea după el şi apropiindu-se de vultur, el iar zbură mai departe cu cununa aceea, iar ei îl urmau şi aşa i-au adus pe ei pînă la pustia din apropiere şi a şezut pe un munte înalt la un loc foarte frumos şi acolo punînd acea cunună, a zburat de la ochii lor. Iar lumea, găsind cununa pe mun-te, cunoscu că acolo vrea Dumnezeu ca să pună trupul sfîntului mucenic. Şi, luîndu-l pe el cu cinstea cea cuviincioasă, l-au îngropat pe muntele acela, unde la mormîntul lui mulţi bolnavi s-au tămăduit.

    Iar cel care, înviind, a ieşit în întîmpinarea sfîntului, a trăit după învierea sa cincisprezece ani, şezînd lîngă mormîntul stăpînului său, şi după aceea, cu pace s-a sfîrşit.

    Deci pentru toate acestea se cuvine să dăm slavă lui Dumnezeu unuia în Treime: Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.